UMBRA ALBĂ (1)

Singur, în acelaşi fotoliu rebegit, Cristea priveşte pendula şi se scarpină în cap.

- Gata! îşi zice. 

Iese din casă şi pleacă spre clinică. În cabinet, asistenta se chinuie să introducă în calculator ultimele observaţii asupra pacienţilor.

- Ceva nou? întreabă el.

- Nu ştiu.

- Lasă-mă să văd.

Se aşează la calculator şi după un timp declară:

- M-am hotărât! Anunţă echipa să facă pregătirile pentru Marta.

*

Umbra Albă:

- Doamne, omul ăsta nu ţine seama de nimic!

- Şi ce ai vrea? se aude din înalturi. Nu-ţi ajunge că mai toată lumea se teme de tine ca de dracu’? E timpul să te schimbi.

- Dar deja m-am schimbat, acum nu mai sunt negru şi urât!.

- Aşa crezi?

- Doamne, vreau să fiu schimbat din funcţie. Mă declar incompetent!

- Ar fi prea simplu. Du-te, cugetă şi lasă oamenii să-şi vadă de-ale lor. Prea des iei hotărâri fără cunoaştere şi de multe ori te pripeşti. Stai, observă şi învaţă.

*

După un timp, în curtea spitalului:

- Cum te simţi, Marta?

- Bine, Puiule?

- De ce-mi spui Puiule?

- Aşa ştiu că vă cheamă. Greşesc?

- De ce nu-mi spui Cristea?

- Pentru că-mi place mai mult Puiu.

- Numai mama îmi spunea aşa!

- Poate că mama ta nu vrea s-o uiţi!

- Cum pot s-o uit? A fost singura femeie din viaţa mea.

- Şi eu ce sunt?

- Marta?

- Domnule doctor Cristea?

*

După despărţirea de Marta, Cristea constată că stă iarăşi singur în fotoliul lustruit de vreme şi priveşte ca hipnotizat pendula din perete.

- Ce-o fi având pendula asta de mă tot holbez la ea? îşi zice şi întinde mâna după telefonul ce sună ca apucat:

- Alo!

- Domnul Cristea?

- Numai el.

- Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să vă dau veşti proaste. Ce să mai... tatăl dumneavoastră s-a stins.

- Cine sunteţi?

- Un vecin.

Cristea pune receptorul în furcă şi formează imediat numărul asistentei sale.

- Da, domnule doctor!

- Caută pe cineva să mă înlocuiască mâine, am un caz în familie.

- Grav?

- De nereparat. Mulţumesc!

Închide şi se apucă de împachetat câteva lucruri într-un mic rucsac. Porneşte spre maşină, dar se răzgândeşte. Rabla lui nu va rezista atâta drum. Se întoarce şi cere prin telefon informaţii despre trenuri. Are noroc, dar va merge toată noaptea şi va trebui să schimbe un tren.

*

Cafeaua băută înainte de plecare îşi cere drepturile, trebuie să meargă la WC. În capătul vagonului uşa e închisă. Trece în vagonul vecin. La fel. Face drum întors spre celălalt capăt al vagonului. Liber. Intră şi se retrage imediat. Cabina e plină de urină. Alături de uşă, două tăbliţe cu avertismente: o ţigară şi o sticlă tăiată cu un X.

Medicul din el se enervează şi rosteşte tare, să-l audă şi cei care mai sunt pe-acolo:

- Bun aşa! Şi eu ce fac? Interzis la toate, dar nu la hepatită!

N-are încotro şi intră în mizeria aceea înjurând continuu.

În compartiment, singura lui tovarăşă de drum, o bătrânică, începe a se destăinui:

- Am fost la nepoată, e studentă şi i-am dus câte ceva de la ţară, că părinţii nu mai dovedesc. Acum, înapoi acasă.

Cristea tace, dar în gând:

 „Oare de ce n-o fi stând acasă la ea, să-şi vadă de treburi? E aşa de plăpândă!”

- Dumneata? continuă femeia.

- Eu? se miră el luat pe nepregătite. Eu merg la o înmormântare, zice sperând să taie cheful de discuţie al bătrânei.

Dar ea nu se opreşte:

- Ei! Oamenii mai şi mor. Nu-i chiar un motiv de supărare. Şi-apoi, dacă n-ar muri nimeni, unde am încăpea toţi? S-ar strica echilibrul creat de Domnul. Până la urmă, toţi ajungem acolo.

- Unde? se trezeşte el întrebând.

- Undeva acolo. Nimeni nu ştie unde. Dacă ar şti, s-ar duce mai repede sau nu s-ar duce deloc.

- Aşa-i! aprobă el uimit.

*

Umbra Albă:

- E adevărat, Doamne, ce spune femeia asta?

- Răspunde-ţi singur! se aude de undeva.

*

Pe culoar îşi face rondul controlorul.

- Cât mai am până să schimb trenul? se interesează Cristea.

- Coborâţi la a doua oprire, îi răspunde omul şi trece mai departe plictisit de ignoranţa călătorilor.

- Şi eu cobor tot acolo, ţine bătrâna să-l informeze.

Trenul opreşte. Cristea chinuie uşa vagonului care nu vrea să se deschidă nicicum.

- Apasă butonul acela, îl îndeamnă bătrâna din spatele lui, târâind un geamantan cu rotile.

Uşa se deschide, Cristea coboară primul.

- Ajută-mă şi pe mine! îl roagă femeia.

Îi ia geamantanul şi-l pune jos. Bătrâna se chinuie să nimerească treptele mult prea înalte pentru ea şi nu reuşeşte. Trenul se pune în mişcare şi femeia ţipă. O apucă de o mână şi încearcă să o prindă în braţe, dar o scapă pe pietrele dintre linii. Îl apucă disperarea la gândul că a rănit-o şi se grăbeşte să o ridice.

- Mulţumesc! reuşeşte să articuleze femeia în timp ce-şi ridică fusta lungă şi largă deasupra genunchilor zdreliţi din care acum şiroiesc fire de sânge. Nu-i nimic! mai zice şi, şchiopătând, dă să apuce geamantanul.

- Nu, îl duc eu! Sprijiniţi-vă de mine! se oferă Cristea, simţindu-se vinovat.

Două becuri anemice abia dacă permit călcătura. Caută din privire gara, dar nu vede decât o clădire aproape ruinată şi şapte rânduri de şine până la ea. O mulţime de traverse din beton împrăştiate peste tot pândesc din întuneric. Totul i se pare straniu, ireal.

„Ce naiba! îşi zice, gata să înjure. Doar e nod de cale ferată!”

Ghicindu-i iritarea, femeia încearcă să lămurească lucrurile:

- Linia e în reparaţii, cam de mult, ce-i drept! Auzi? O modernizează!

Şi astfel, bătrâna îi devine tot mai simpatică. În timp ce se chinuiesc să ajungă la peronul gării, Cristea cugetă:

„Ştie mult mai mult decât arată. Mai degrabă eu sunt de la ţară. Nu ştiu decât de-ale mele. Am mai şi rănit-o!”

În sala de aşteptare o instalează pe o bancă, apoi inspectează locul din ochi. Doi bărbaţi dorm pe două bănci puse cap la cap lângă perete. Sunt cu spatele, iar sub cap au câte o sacoşă din rafie. În mijlocul sălii, pe altă bancă, doarme o femeie cu amândouă mâinile sub cap. Jos, lângă ea, zace o sacosă de plastic din căscătura căreia se văd nişte borcane.

- Mă duc să caut ceva pentru genunchii dumneavoastră. Dacă vă e teamă singură, pot rămâne.

- De unde atâta teamă? De ce-ar vrea cineva ceva de la mine? Şi-apoi, cei pe care îi vezi aici, erau şi când am plecat eu.

- Cum vreţi! zice el şi iese.

Dă ocol ruinei. Cu o singură excepţie, pe dinăuntru sau pe dinafară, toate uşile sunt ferecate, chiar şi cea pentru bilete. Ar putea bate în ea, dar nu are de ce. Excepţia este un bar cu intrarea din peron. Prin geamul uşii se vede doar o încăpere lungă, probabil un fost culoar de trecere, cu mese numai pe o parte.

Intră. O singură masă, invizibilă din exterior, este ocupată de un bărbat aplecat deasupra unui pahar gol pe care pare să-l protejeze cu palmele. Deranjat de clănţănitul uşii, acesta se mobilizează şi ridică ochii spre cel intrat şi îl ia în primire:

- N-ai o ţigară, şefule?

Cristea face cu mâna un gest care poate însemna orice şi se opreşte la bar. De pe un scaun, o duduie îl priveşte cu ochi întrebători, doar atât.

- Aş vrea un dezinfectant, se arată el interesat după ce-şi plimbă privirea peste rafturi.

- Doar vodcă, zice duduia, zâmbind. Vă pun?

- Aş vrea s-o pot lua cu mine...  

- Vă dau o sticlă întreagă.

- Nu, e prea mult! Un pahar e îndeajuns.

- Atunci vă pun într-o sticlă de suc.

De la masa de după uşă, bărbatul ce părea să doarmă îl sfătuieşte:

- Şefule, ia o jumate şi mă ocup eu de ce rămâne în sticlă.

Cristea se uită la barmaniţă şi aceasta îi sare în ajutor:

- Ia mai taci, beţivane, că acuşi te dau afară! De trei săptămâni stai pe capul meu. Urcă-te într-un tren şi lasă-mă!

- Dă-mi şi restul sticlei, cere Cristea oarecum deranjat.

Femeia cască ochii de parcă ar vrea să-l întrebe cât de serios vorbeşte şi-i dă sticla. El o pune pe masa amărâtului şi-i spune:

- Dacă te mănâncă-n cur, ia, scarpină-te! apoi iese mormăind:

- Ori lumea e nebună ori eu!  

*

Umbra Albă:

- Vezi? I-a dat de băut!

- Nu i-a dat, i-a îndeplinit o dorinţă! vine răspunsul.

*

Revenit în sala de aşteptare, Cristea se scuză:

- Doamnă dragă, asta-i tot ce am găsit. Măcar vă spălaţi juliturile.

Îi întinde sticluţa cu vodcă. Bătrâna îşi ridică iarăşi poalele, se curăţă pe genunchi, apoi către el:

- Încă o dată îţi mulţumesc, domnule! 

Femeia care dormea în mijlocul încăperii se ridică în şezut ca teleghidată, scotoceşte printre borcanele goale din pungă şi scoate unul pe jumătate cu tocană de legume. Dintr-un buzunar al hainei, destul de curată altfel, extrage o furculiţă şi se pune pe mâncat. Ia câte o înghiţitură şi îşi face planuri cu voce tare, absentă la tot ce-i în jur:

- În pădure... la mănăstirea din pădure trebuie să ajung... acolo e linişte.

- Este vreo mănăstire prin apropiere? o întreabă Cristea pe bătrănă.

- Nu. Când am plecat eu, era tot aici şi vorbea despre măicuţe şi călugări, a spus şi numele mănăstirii, dar nu mi-l mai amintesc.

Cristea ascultă un timp bâiguiala acelei femei, apoi se ridică şi face un pas spre uşă:

-  Când se apropie trenul, vin să vă ajut.

Afară se ivesc zorile. Rezemat de un stâlp, încearcă să desluşească împrejurimile. Un câine cu un picior lipsă, probabil vreun tren i l-a scurtat pe al patrulea, se învărte pe lângă el, mirosindu-l. Cristea scoate din rucsac unul din sandvişurile pe care n-a apucat nici să le guste şi-l dă câinelui, care îl înfulecă lacom şi pe nemestecate, apoi îşi ridică iarăşi botul spre el.

Se apleacă şi-l mângâie:

- Ce mai vrei, cuţule?

Câinele îl linge pe mână.

- Îmi pare rău de tine, dar n-am ce să-ţi fac!

De undeva, din nişte difuzoare, despre care nimeni nu ar fi crezut că există, se aude:

- Trenul... va sosi în staţie la linia... şi va pleca în direcţia... atenţie la liniile patru, cinci, şase şi şapte.

- Ăsta-i! îşi zice şi porneşte grăbit să-şi ajute tovarăşa de călătorie.

Bătrâna e deja în uşă, iar pe altă uşă ies câţiva călători.

- De unde au apărut oamenii ăştia? o întreabă.

- Din sala de bilete, numai că acolo trebuie să stai în picioare.

- La ce linie vine trenul, că eu nu am înţeles?

- Nu-ţi face griji. E o hodoroagă, vine prima şi pleacă ultima. Întâi trec internaţionalele.

Şi vine hodoroaga. Bătrâna urcă singură şi el îi dă geamntanul.

- Ajut-o şi pe domnişoara, îi zice ea.

Abia atunci bagă şi el de seamă că la aceeaşi uşă se munceşte să urce o fată. O apucă cu o mână şi o împinge de fund în sus cu cealaltă.

- Nu eu, domnule! se apără fata zâmbind. Geamantanul.

Cristea, în gând, ruşinat:

„Asta da prostie! Sunt un dobitoc!”

*

Umbra Albă:

- Ce zici de el, Doamne?

- Fiecare cu menirea lui!

*

Bătrâna ţărancă rămâne într-o staţie pierdută undeva în obscurul şi răcoarea dimineţii, fără ca doctorul să-i mai dea ajutor. Aţipise şi femeia s-a descurcat singură. Abia la capăt de linie, gălăgia mulţimii ce părăseşte trenul îl aduce în stare de veghe, dar nu totală, mai degrabă într-un fel de transă cauzată, probabil, de oboseală.

Fără să ştie când, străbate drumul, de altfel binecunoscut şi se pomeneşte în faţa casei în care a crescut alături de tatăl său. Cu cheia de sub preş descuie aceeaşi broscă ţigănească indestructibilă, motiv pentru care nu s-a învrednicit nimeni să o schimbe. Camera uriaşă din copilărie, pe care tatăl a compartimentat-o cu pereţi din cărămidă adunată de prin demolări, este acum lipsită de viaţă. Nici şoareci nu mai sunt, au plecat înfometaţi. În rest, lucrurile sunt neschimbate. Aceeaşi mobilă făcută de tatăl său după modele învăţate la puşcărie şi aceeaşi fotografie a mamei mireasă, pe care amândoi o priveau din pat înainte de-a adormi.

- Dumneata eşti, domnule doctor? Am auzit mişcare şi nevasta a zis.să vin să văd.

- Cine altcineva putea să fie, nea Toader? Doar ştii că nu mai avem pe nimeni!

- Ziceam şi eu aşa...

- Unde-i tata?

- La capelă. După ce l-au luat, nevastă-mea a aranjat puţin pe-aici.

- Cine să-l ia?

- Ce-i de la pompe. Ştiţi, domn’ doctor...

- Nu-mi mai spune aşa şi nu mă tot domni, doar mă cunoşti de mic!

Nea Toader respiră adânc şi reia:

- Vreau să spun că simţea umbra morţii dând târcoale şi a contractat din timp toată ceremonia. Bietul, închisoarea la procopsit cu TBC şi l-a şubrezit. Putea să mai trăiască, doar era mai tânăr ca mine.

- Nu mi-a spus niciodată că ar fi bolnav!

- Ţi-e nu, dar la fabrică, ştii bine că toţi de pe-aici lucrăm la fabrică, îmi amintesc cum se văita de oase şi de greutate în respirat.

Cristea se aşează pe marginea patului şi tace.

- Ei, băiete! Niciodată nu ştim ce-i în sufletul omului, dar ne tot dăm cu părerea, toţi!

- Şi eu ce mă fac? întreabă Cristea dezorientat.

- Ştiu eu? Deocamdată mergem la capelă să-l conducem spre cele veşnice, apoi... te întorci la ale tale.

Angajaţii firmei de pompe funebre îşi cunosc bine meseria şi interesul. La fel şi preotul. Ritualul de înmormântare se desfăsoară simplu şi repede. În mai puţin de-o oră, Cristea e iarăşi pe marginea patului din casa tinereţii lui, cu nea Toader alături. Încă nu e lămurit dacă ce i se întâmplă este real sau asistă la evenimente străine lui.

- Ce vrei să faci cu lucrurile din casă? îl întreabă nea Toader. La primărie am să duc eu cheia şi-l scad de la chirie.

Cristea se ridică şi ia din perete fotografia mamei.

- Eu am nevoie numai de asta! zice arătându-i portretul. Tata ştiu că nu are poze, în afară de cea de pe buletin, nu i-a plăcut niciodată şă-şi facă. Nu ştiu de ce!

- Şi lucrurile?

- Nu ştiu! Dă-le mata de pomană.

*

După încă o noapte de nesomn,. Cristea, prăbuşit în vechiul său fotoliu, priveşte portretul mamei aşezat alături de pundula ce-i aminteşte mereu de un ochi iscoditor, acum închis. Portretul mamei domină încăperea.

„Îmbătrânesc!” îşi rezumă el gândurile înainte să adoarmă.

*

De undeva, cineva întreabă:

- Dar cu bătrânul Cristea ce-ai avut?

Umbra Albă:

- Nimic! Era pe listă. Şi-apoi... echilibrul...  

*  

Pe la amiază, Cristea se trezeşte rupt de foame. Deschide frigiderul. O conservă de peşte tronează solitară pe unul din rafturi. Strâmbă din nas şi trece în baie pentru a scăpa de mirosul de tren şi de transpiraţie stătută. Din oglindă îl priveşte o faţă de boschetar încercănat şi cu barbă corespunzătoare, asemeni celui întâlnit în gara de tranzit. Răscoleşte prin cutii şi cutiuţe în căutarea unei lame noi, care, evident, nu există. Alege la întâmplare una din cele vechi şi se măcelăreşte cu mult elan.

„Până la urmă, cine şi ce treabă ar avea cu faţa mea?” se consolează el.

 Proaspăt împachetat, stă în mijlocul camerei şi se întreabă pentru ce s-a pregătit. Chiorăitul maţelor îi aminteşte că trebuie să mănânce. Şi-ar putea amăgi repede animalul din burtă la un restaurant, doar că astfel de soluţie nu face parte din obiceiurile lui.

- E timpul să fac aprovizionarea, îşi zice el pornind spre uşă.

Maşina lui, la fel de bătrână ca şi pomii din marginea trotuarului unde este adăpostită, îl aşteaptă cu o roată dezumflată şi câteva pete desenate pe capotă de vrăbiile cuibăite deasupra.

- I-a trecut vremea, n-o mai face bine nici un doctor! îl încurajează în glumă un vecin ce tocmai se pregătea să urce în maşina de-alături.

- Aşa ziceţi?

- Aşa ar trebui să fac şi eu, că nici a mea nu mai respiră ca-n tinereţe.

- Am notat, vecine! îl asigură Cristea şi porneşte pe jos către market.

Rătăcind printre rafturi şi mărfuri, îşi dă seama că nu ştie ce să cumpere. Singurele alimente care nu necesită preparare sunt tot conservele şi mezelurile. Ar mai fi nişte chiftele sau şniţele gata făcute, dar şi astea trebuiesc încălzite, iar el nu are nici chef nici timp.

- Îmi trebuie o nevastă! se pomeneşte el glăsuind cu voce tare.

- Chiar aşa, domnule doctor! se aude o voce cunoscută în spatele lui. Cât o să vă mai chinuiţi singur şi mai ales, merită?

Cristea se întoarce.

- Marta?

- Nu aţi pus nimic în coş.

- Mă gândeam să merg la un restaurant...

- Restaurantul e o soluţie de avarie.

- Păi, eu sunt într-o astfel de situaţie.

- O rezolvăm îndată. Duceţi căruciorul înapoi şi veniţi după mine.

- La urma urmei, de ce n-aş încerca şi alte variante? Ia să vedem de ce eşti în stare!

În câteva minute cumpărăturile sunt gata.

- Şi-acum? întreabă el stând cu sacoşele în mâini în faţa magazinului.

- Acum? Acasă!

- Păi, eu nu am nevoie de toate astea, nu ştiu...

- Ştiu eu! Haideţi!

Marta o ia înainte fără a-i da timp de gândire.

„Ce naiba face fata asta?” se întreabă el, făcând o strâmbătură.

Mai zăboveşte o clipă privindu-i din spate silueta zveltă, apoi dă din umeri şi porneşte în urma ei. Curând  ajung în faţa uşii lui Cristea.

- Ştiai unde stau? se miră el.

- Toţi ştim.

- Care toţi?

- Cei din grupa noastră. Nu e normal să ştim pe mâna cui ne dăm? E adevărat, a fost cam greu să aflăm.

- Eu nu sunt profesorul vostru, eu sunt un practician. voi prindeţi ce puteţi. M-aţi urmărit?

- Nu tocmai, dar se poate spune şi aşa. Nea Ilie v-a căutat, a venit cu nişte plocoane la spital şi a insistat să vă afle adresa. A fost şi aici şi nu v-a găsit. Până la urmă a aflat de la asistentă că sunteţi plecat la o înmormântare.

Cristea cască ochii.

- Nu ştiam că sunt o persoană atât de importantă.

- Pentru unii sunteţi! Ar trebui să ştiţi asta.

- Ba nu ştiu nimic! Dar mai vedem noi. Intră! mai zice el, deschizând uşa. Iaca, am şi musafiri!

Marta intră păşind uşor să nu deranjeze ceva, dar cu ochii iscodind peste tot. Se opreşte surprinsă în faţa portretului de lângă pendulă. Doctorul iese din bucătărie şi se opreşte şi el în mijlocul camerei, privind când la Marta, când la tablou. Simte furnicături prin tot corpul, inima îi zvâcneşte şi în ochi îi apar urme de lacrimi. Reuşeşte totuşi să bâiguie:

- Parcă aţi fi surori! Mereu mi s-a părut ceva cunoscut la tine. 

- Ce pot să spun? Mă uit la tablou şi mi se pare că cineva se distrează cu mintea mea.

- Linişteşte-te! Sigur nu se joacă nimeni cu mintea ta şi sigur e o pură coincidenţă, e adevărat, cam stranie.

- Dacă e un mesaj de dincolo? Mie aşa îmi pare şi sunt dispusă a crede în el.

- Ştiu eu ce să spun? Mesajele astea sunt interpretabile şi asta mă face să am îndoieli. Poate că suntem noi predispuşi să apelăm la cele sfinte când nu suntem în stare să înţelegem anumite lucruri.

*

Umbra Albă:

- Doamne, aici e numai lucrarea ta! Eu n-am niciun amestec.

*