LEHAMITEA
(proză)
Explicaţie:
Lehamitea este o stare de oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). (După DEX)
Noaptea pare că a îngheţat în timp. Marcu aţipeşte şi se trezeşte la intervale nedeterminate. Soneria ceasului i se pare o minune salvatoare.
Soţia încă doarme. Dânsa porneşte copiii la şcoală şi apoi pleacă. Trebuia să-i lase ceasul pregătit.
Se ridică din pat şi se pregăteşte de plecare. Mâncare, nici gând. De ani de zile pleca fără o cafea măcar. Greu de crezut, dar stomacul nu-i crea neplăceri niciodată, nici măcar atunci când întârzia la şedinţe până seara târziu.
Pleacă.
În autogară, ca de obicei, agitaţie mare. Călători de toate felurile şi de toate vârstele aşteaptă câte un autobuz proaspăt vopsit, dar tot hodorogit, care să-i ducă undeva. Când acesta soseşte, o parte a norodului se buluceşte spre uşile pe care şoferul nu prea se grăbeşte să le deschidă. Vine şi “convenţia” lui Marcu. Fără tragere de inimă execută şi el acelaşi ritual. Prinde un loc lângă geam, unde, prefăcându-se interesat de peisaj, speră să fie lăsat în pace.
Speranţă deşartă.
De pe bancheta din spate aude o voce cunoscută:
- Alo, sefu’ îmi faci un hatâr pe ziua de azi? Sunt cam amorţit! Două zile şi jumătate am chefuit de bucurie! Ştii matale de ce! Da’ şi... dacă nu mă laşi la bază, tot aia e! Pe dâmb nu mă sui că ameţesc!
"- Altul ca mine! gândeşte şefu’, dar mai rău".
Îi răspunde:
- S-a făcut, Nelule! Rămâi la bază, la şaibă, dar mâine urci sus şi tragi tare să recuperezi.
- Os, sefu’! Ca lumea! Ştiam eu că nu mă laşi! Vezi, mă’!?
Nelu îşi ghionteşte vecinul de scaun:
- Zi-i şi tu, poate ne învârtim amăndoi prin zonă!
Celălalt izbucneşte în râs:
- Eu mă învârt oricum prin zonă, mă’! Ai uitat că sunt sudor?. Dacă vrei o lipeală, eu sunt omu’!
Acum râd mai mulţi, dar într-un fel câinesc.
Perechile de scaune faţă în faţă erau veşnic ocupate de jucătorii de şai’şase. Atenţia lor fiind altfel distribuită nu prea băgau de seamă la cei din jur. Toată maşina este o adunătură pestriţă şi dură, iar limbajul pe măsură.
Trăind împreună, îşi schimbau involuntar comportamentul. Unii îşi dădeau seama şi încercau să se corecteze, dar renunţau repede pentru a nu devni batjocura celorlalţi.
O nouă încercare de discuţie vine de undeva din spate:
- Marcule, ce zici, mergem la mare în concediul ăsta prelungit?
- Mergem! Acolo putem aduna scoici din care să facem mărgele pe care le vindem la export...
- Şi să ne umplem de bani cu care să ne destrăbălăm la munte!
- Nu, Tudore! Deja suntem la munte. Am putea face bani aici. Culegem ciuperci şi le facem pizza…
- Şi ne umplem de bani. Măi ce viaţă o să fie!
Maşina se opreşte şi câţiva bărbaţi coboară fără grabă.
Ceilalţi rămân în aşteptare, dar nu prea mult. O parte din cei coborâţi se întorc şi maşina porneşte mai departe.
Printre cei rămaşi la birouri este şi Marcu. Are de văzut nişte hârtii cu sarcinile pentru zilele ce au mai rămas. Pierde cu ele câteva ceasuri. Şefii cei mari n-au apărut încă. Iese în curte. Trebuie să ajungă la galerie, la punctul de lucru şi nu ştie cu ce. Maşinile de teren nu se văd. Probabil sunt cu şefii. Nu-i rămâne decât să folosească şenileta, o vechitură de pe vremea ruşilor, pe care cineva uitase că trebuie casată. Trebuia doar să nu întâlnească vreun poliţist pe cei doi kilometri de asfalt.
Strigă spre ateliere după tractorist. Când acesta se iveşte, îi spune care-i treaba. Omul îşi exprimă temerea:
- Ce facem cu asfaltul?
- Mergi pe margine, poate avem noroc.
Pornesc vechea maşinărie de care toţi se mirau că mai funcţionează după atâţia ani de tăvăleală. Chiar şi Marcu se întreba de unde mai fac rost de piese de schimb.
În câteva minute ies de pe asfalt şi o cotesc la deal pe un drum de pădure. După câţiva kilometri tractoristul întreabă:
- Ce facem, şefu’, ţinem drumul normal sau o scurtăm la stânga, pe pârâu în sus?
- Ar fi bine să scurtăm, dar crezi că reuşeşti cu rabla asta? Mă tem că se desface în bucăţi înainte de a ajunge.
- Nici o grijă. Lucrurile vechi sunt întotdeauna mai solide decât cele noi. Timpul a dovedit-o.
Cotesc la stânga şi, cu motorul duduind, droaga urcă voiniceşte pe grohotiş în sus. Nu durează mult şi ies iar la drum. Imediat în faţă le apare o haldă de steril şi o rampă de încărcare a minereului. Odată motorul oprit, îşi fac vânt jos şi se dezmorţesc prin câteva mişcări de întindere. Marcu se pregăteşte să-şi continue drumul pe jos când, celălalt, scoţând o găleată, îi zice:
- Eu vă aştept aici, trebuie să bag apă la căruţă.
Şefu’ dă din cap în semn de aprobare şi porneşte spre rampă.
Sus, pe haldă, găseşte doi flăcăi jucând cărţi şi un al treilea mestecând cu nădejde dintr-un pachet cu mâncare ţinut pe genunchi.
Apropiindu-se de ei, Marcu le face socoteala:
- Salut băieţi! Văd că aţi terminat treaba!
Fără a se opri din îndeletnicire, cel cu mâncarea răspunde:
- Glumeşti, sefu'! Am făcut noi ce-am făcut, da’ a trebuit să ne oprim.
Cercetând cu ochii roată, sefu’ întreabă:
- De ce?
- A venit silvicul şi ne-a spus că, dacă mai împingem halda câţiva metri, ajunge în plantaţie şi-o să avem necazuri. A mai spus că şi aşa am depăşit marcajele făcute de ei.
- Şi voi ce-aţi zis?
- Am zis: “Lasă, nene, că oricum scapi de noi în câteva zile”. Da', el de colo: "Atunci de ce vă mai omorâţi cu firea?"
- M-am lămurit! Dar cei din galerie ce fac?
- Habar n-am! Dimineaţă spuneau că bagă sonda pe orizontală, că în jos n-au găsit nimica.
- E bine dacă fac aşa. Geologul este cu ei?
- Da. Şi topograful.
- În regulă! Acuma, că tot staţi degeaba, băgaţi lama şi împingeţi ce-a mai rămas până în buza haldei, da’ fără să da-ţi peste margine, la vale. Faceţi un dig. Până vine maşina după voi, numai bine terminaţi.
Cei trei îşi adună lucrurile şi pornesc către utilaje. Marcu revine la şeniletă şi spune omului ce-1 aştepta rezemat de un tub de beton rătăcit pe acolo:
- Trage droaga pe rampă şi închide-o, dacă poţi! O luăm cu trailerul odată cu celelalte utilaje. Noi ne întoarcem pe jos, ne aerisim şi, dacă avem noroc, prindem o remorcă mai la vale, la parchet, e timpul lor.
În căteva minute, cei doi păşesc agale pe drum în jos pufăind "fără filtru" în aerul limpede al pădurii.
Tractoristul rupe tăcerea:
- Ce rost are să venim la lucru când ştim ce ne aşteaptă?
- Trebuie să lăsăm ordine în urmă, poate ne vom întoarce cândva. Cine ştie? Tu ce-ai de gând să faci pe urmă? Cu meseria ta, dacă ai reuşit să ţii în viaţă vechitura aia cu şenile, ai putea să te apuci de reparat vechiturile astea de import la mâna a doua. Sunt pline drumurile de ele.
- Mi-a trecut prin cap asta, da’ ce am acasă? Un polizor, o menghină şi o grămadă de şuruburi ruginite, în rest...
- Şi eu sufăr de aceiaşi boală. Nu prea avem de ales. Ei!. Nevoia o să ne înveţe!
Tăcerea se aşterne jenantă. Ca să facă ceva, îşi aprind alte ţigări.
În faţă le apare o remorcă trasă pe margine. Un om trăgea de cablul troliului spre buştenii stivuiţi alături. Doi ţapinari se opinteau să faeă loc între trunchiuri pentru a putea lega cablul. Alţi câţiva se odihneau mai încolo.
Cei doi se apropie. Din grupul de forestieri ce stăteau roată şi mâncau, cineva strigă spre ei:
- Veniţi încoace, mă’, căutători de pietre! Nu pleacă lemnul fără hârtie de la mine!
Era clar că se cunosc şi că nu era prima oară când se întâlnesc în condiţii asemănătoare. S-a mai întâmplat, şi încă destul de des, să iasă la şosea cu o remorcă.
Ridicând spre ei o sticlă cu lichid incolor aceiaşi voce îi îndeamnă:
- Hai, luaţi un întăritor! Şi lăsaţi mutrele alea de înmormăntare! Nu-i sfârşitul lumii!
Nu-i de mirare că li se adresează astfel. Toţi sunt din zonă şi nimic nu se putea întâmpla fără ca toată lumea să afle.
Marcu răspunde banal:
- Hai noroc! Sunteţi foarte veseli, azi! V-a fătat, cumva, vaca?
- Ce vacă, mă’, Marcule, parcă nu ştii să noi suntem mereu aşa!
- Ştiu, dar n-am găsit altceva să spun.
- Lasă, luaţi de-aici!
Se ridică în picioare şi-i înfinge sticla în mâna întinsă.
- Mă duc să văd dacă mai au mult. Aşezaţi-vă şi voi pe undeva!
Cei doi se aşează alături pe un buştean. Gâlgăiesc pe rând câteva înghiţituri, după care pun sticla în mijlocul grupului care, acum, îşi aduna în traistă ce-a mai rămas nemâncat.
- Mulţam fain de cinste!
- Să vă fie de bine! răspund câţiva în acelaşi timp.
Apoi, unul continuă:
- Noi o luăm pe coastă, aşa că... Sănătate că-i mai bună decât toate!
- Sănătate şi spor la treabă!
Cel plecat se apropie de ei:
- Puteţi merge la maşină. Sunt gata într-un minut.
- Numai bine! salută cei doi trecând peste buşteni spre remorcă.
- Să ne vedem sănătoşi! veni răspunsul.
Ce puteau să-şi spună mai mult? Viaţa mergea înainte cu sau fără ei.
Se urcă în maşină şi dă-i drumul.
- Mergeţi la oraş sau rămâneţi în sat? întreabă şoferul din obişnuinţă şi pentru a rupe tăcerea.
Marcu răspunde şi întreabă în acelaşi timp:
- Rămânem. Mai avem ceva treabă. O să plecăm cu autobuzul. A câta cursă o faci?
Şoferul, scurt:l
- A doua!
- Mai merge una până-n seară?
- Musai, că altfel e bai pentru toţi! Nu ne facem salariul.
Tac o vreme. Şoferul era atent la intrarea pe şoseaua naţională.
- Ştii unde să ne laşi, da?
- Ei asta-i! exclamă şoferul.
După câteva minute maşina opreşte. Cei doi coboară cu mişcări precise ce arata o îndelungată repetare a mişcărilor. Mulţumesc şoferului, după care se despart plecând fiecare la treburile lui, unul la ateliere, celălalt la birouri.
Cei pe care Marcu îi căuta nu se aflau acolo nici acum. Acest lucru nu-1 miră foarte tare. În ultima vreme devenise un fapt obişnuit ca şefii să fie plecaţi prin toate părţile în încercarea lor de a găsi o cale pentru a putea continua activitatea. Majoritatea geologilor sunt convinşi că această zonă, care este exploatată de zeci de ani, nu este, încă, epuizată. Trebuie numai timp şi bani. Cea mai mare bombă ar fi să găsească un filon suficient de bogat, care să rupă gura cui trebuie şi să le justifice existenţa. Această dorinţă era o fantezie, dar nu o imposibilitate. Lipsea mai ales timpul. O şansă ar fi chiar galeria de la care tocmai a venit, dar oamenii şi-au cam pierdut elanul în ultima vreme. Apatia şi resemnarea au pus stăpânire pe ei. Se gândesc doar la ce vor face după ce nu vor mai avea de lucru. Vin la muncă numai pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu până la expirarea preavizelor.
În birouri, Marcu află că şefi au trecut pe acolo împreună cu nişte persoane necunoscute şi că, probabil, se află pe undeva prin apropiere la ceva discuţii sau „negocieri”.
Pricepând despre ce este vorba, iese în curte. Se gândeşte o clipă şi porneşte spre crâşmă. Ideea se dovedeşte bună găsind aici mai mulţi colegi, mai puţin şefii şi “persoanele străine”. Cei prezenţi trăgeau chiulul şi acum erau antrenaţi într-o discuţie foarte încinsă. Despre ce se discuta era lesne de ghicit.
Salută şi se aşează lângă ei pe un scaun scorojit luat de la o masă vecină fără să ceară încuviinţare. Cei de la masa păgubită nu se sinchisesc deloc de gestul lui Marcu. Politeţurile nu-şi prea găsesc locul printre ei şi sunt inutile în condiţiile în care scaunul era neocupat. Toţi alcătuiesc un fel de familie în care îşi petrec aproape jumătate din existenţă.
Ascultă câteva minute discuţia celor prezenţi fără să intervină, apoi se ridică şi porneşte spre bufet. Ca-n orice crâşmă rurală, trebuie să-ţi iei singur comanda. Revine la masă cu o vodcă dublă, pentru a nu fi nevoit să se ridice după altă porţie. După câteva înghiţituri, fierbinţeala din trup îl face să se simtă mai bine, mai relaxat, aşa că se amestecă în discuţie:
- Mai băieţi, vă agitaţi degeaba! Nu mai avem nici o şansă. Timpul este prea scurt şi ar fi de-a dreptul o minune să găsim ceva acum, după ce atâta amar de vreme am scos numai minereu prost, nerentabil, cum zic ei. Aiurea! Aici sunt alte treburi, pe care noi nu le ştim sau nu trebuie să le ştim. Nici noi, nici cei de la la exploatare şi valorificare nu putem face nimic. Poate, doar, să dăm vina unii pe alţii. Trebuiau schimbate teehnologii, metode, bla, bla,bla. Acum sunt toţi în impas pentru că nu au bani. Situaţia nu e roză deloc şi, până se vor îmbunătăţii lucrurile, dacă se vor îmbunătăţii, va trebui să ne reprofilăm. Asta este problema momentului, nu greve şi proteste. Mai uitaţi-vă la televizor, mai urmăriţi ştirile de la radio şi veţi vedea ce se întâmplă prin alte părţi. Veţi afla că-n aste vremuri nu se poate altfel.
- Pe dracu’, nu se poate! Suntem noi nişte proşti. Habar n-avem de politică, de economie, de afaceri mafiote şi de câte altele. Suntem nişte prostovani care ştim doar să tragem la cârcă până plesnim tot gândindu-ne cum să adunăm nişte amărâţi de gologani. Ne-am amăgit că o ducem bine dacă reuşim să ne cumpărăm o rablă de Dacie, pe care nu o folosim din diverse motive, printre care şi banii de benzină.
- Eu mă întreb: unde dracu' s-au dus şi se duc banii munciţi de români din greu, dacă salariile sunt atât de mizerabile?
- Acum nu mai conteză nici un salariu. Hai noroc! rosteşte Marcu. Întrebările şi problemele voastre nu-şi au răspuns acum şi poate nicicând. Cel mai bun lucru ar fi să vă spargeţi capetele cu ziua de mâine. Lăsaţi-o baltă!
- Tu ce-ai să faci?
- M-am gândit!
- Şi?
- Şi nimic! Nu m-am gândit destul. Mi-am dat seama că am pierdut nişte ani, că am făcut o facultate de care nu mai are nimeni nevoie şi că am îmbătrânit fără să mă bucur prea mult de viaţă. Am fost ca o maşină care face la nesfârşit acelaşi lucru, zi de zi, mai puţin Duminica. Acum mă simt ca un copil părăsit într-o pădure virgină şi fără cele mai elementare cunoştiinţe de supravieţuire.
Tac toţi privind în pahare ca într-un glob de sticlă magic în care fiecare îşi vede imaginea proprie, întru nimic deosebită de cea descrisă de Marcu. În acest scurt moment de meditaţie, cei prezenţi şi-au simţit sufletul la fel de zbuciumat ca Marcu în cele două nopţi de chin şi nesomn.
- Copiii mei nici n-au văzut marea! se trezeşte unul spunând.
- Nici ai mei! şopteşte altul.
- Parcă aş fi în pielea goală! mormăie un al treilea.
Vodca şi cele spuse de Marcu i-a adus pe toţi într-o stare jalnică. Pe chipuri li se poate citi dezorientare şi deznădejde. Realitatea îi izbea fără milă şi într-un mod total neaşteptat. Până acum, niciunul n-ar fi crezut că viaţa poate fi, şi chiar este, altfel decât şi-o închipuiau ei.
O bombă le-a explodat în cap şi i-a năucit.
Marcu îi aduce cu picioarele pe pământ:
- Amărâţilor, haideţi să mergem, că trebuie să vină autobuzul! O să aveţi
timp berechet să vă ţineţi cu mâinile de cap. Oricum, lumea nu se sfârşeşte cu noi. După un timp ne vom obişnui cu ideea şi vom vedea lucrurile altfel, mai uşor de rezolvat. Fiţi optimişti! Hai, mişcaţi-vă fundul! Vă aşteaptă nevestele şi copiii.
Îşi golesc paharele, se ridică greoi şi leneşi, îşi aranjează hainele şi ies la şosea. O căruţă trece prin prin dreptul lor şi îi ţine pe loc permiţându-le să se adune într-o formaţie ce ocupă jumătate din şosea. Acum merg spre sediu, unde s-au adunat, déjà, navetiştii în aşteptarea autobuzului ce avea să-i ducă acasă, acolo unde, în mod sigur, nu-i aştepta nimic nou. Poate, doar, noi griji, noi nevoi.
S-a sfârşit încă o zi de muncă. Una din cele puţine şi lungi rămase, dar care aveau să se sfârşească şi ele aducându-le sau nu un nou început. Un început ce va fi diferit pentru fiecare sau acelaşi pentru unii. Poate pentru toţi?
***
Autobuzul, deşi convenţie, era plin ochi de călători.
După ce adună muncitorii de la punctele de lucru, şoferul mai ia şi alţi navetişti: medici, profesori, funcţionari. Aceştia nu aveau cu ce pleca la sfârşitul programului şi nici răbdare până la cursa de călători care era mult mai târziu, spre seară. Acest gest al şoferului îi nemulţumea pe muncitori, mai ales în zilele de salariu, când aveau creierul aburit. Acum însă, nu s-a făcut auzit nici un protest, ba chiar, navetiştii de drept ai cursei au devent amabili oferimdu-şi locul doamnelor, gest total întămplător inainte. Ostilitatea declarată făţiş de-a lungul anilor faţă de aceşti „intelectuali încrezuţi", care i-au bani stând pe scaun şi învârtind hârtii, nu se manifestă acum în nici un fel. O linişte neînţeleasă stăpâneşte maşina. Se aude doar murmurul motorului, continuu şi monoton. Somnolenţa pare să-i cuprindă pe toţi. Însuşi şoferul pare că moţăie. Jucătorii de cărţi au uitat de ele. Cei mai mulţi privesc pe geam încercând, parcă, să numere stâlpii de telegraf de pe marginea drumului.
Deşi nu mai are de adunat muncitori, şoferul continuă să oprească în staţiile de călători şi ştia toată lumea de ce.
Unii coboră, alţii urcă, astfel, numărul oamenilor din maşină rămâne aproape neschimbat. Cei ce urcă întind banii către şofer, dar acesta întoarce capul prefăcându-se atent la oglinda retrovizoare. Nedumeriţi, oamenii lasă banii pe bordul maşinii şi trec mai departe în căutarea unui loc sau a unei poziţii convenabile.
Atmosfera este stranie şi aparent inexplicabilă.
În sinea lui, fiecare ştia care este cauza reală a acestei impresii. La un moment dat o voce puternică răsună din spatele autobuzului spărgând urechile aflate în repaus ale celor din jur:
- Măi oameni buni, suntem morţi cu toţii? Am ajuns în „zona crepusculară” sau am înnebunit eu? Daţi-vă la o parte, vreau să cobor, nu mai suport autobuzul ăsta!
Se ridică şi, făcndu-şi loc cu umerii şi coatele, se apropie de şofer:
- Nea soferu', opreşte la prima crâşmă, vreau să mă îmbăt! Lumea asta s-a prostit de tot! S-o ia dracu’ de treabă! Gata, opreşte aici!
Şoferul se execută fără nici un comentariu şi cel în cauză coboarâ în viteză. Traversează prin faţa maşinii fără să privească altundeva decât înainte, spre uşa deschisă a crâşmei. În acelaşi timp se întâmplă un lucru de neînţeles: dezertorul este urmat de încă vreo opt bărbaţi.
Maşina pleacă.
***
Micuţa cameră transformată în bar avea şi patru mese înghesuite, care au fost repede ocupate de cei ce au abandonat autobuzul. Printre ei îşi găseşte loc şi Marcu. Nici nu se putea altfel. Marcu era acceptat şi de muncitori şi de şefi pentru că nu se formaliza, se adapta cu uşurinţă atât limbajului, cât şi comportamentului celor în compania cărora se afla.
Slujbaşul crâşmuliţei rătăcite în marginea drumului departe de sat, aude aproape simultan din glasurile noilor veniţi:
- O vodcă dublă!
„Vodcă”, acest cuvânt ce pare magic îi obsedează pe barmani şi chelneri făcându-i să-şi pună întrebarea dacă aceşti oameni ştiu că există şi alte băuturi. Evident că ştiau, dar mai ştiau şi că vodca este cea mai ieftină, iar ei nu sunt interesaţi de gustul licorii. Important este ca cea ce beau să îmbete. Pentru ei starea de beţie este profilactică, este relaxantă, permite uitarea şi odihna fără vise şi coşmaruri provocatoare de traspiraţie şi insomnie. Este chiar un vaccin împotriva diverselor boli ce sâcâie pe cei mai mulţi muritori. Şi nu în ultimul rând, beţia constituie un refugiu.
Patronul execută comanzile şi se retrage în spatele tejghelei făcăndu-şi de lucru cu paharele, dar atent, cu urechile ciulite şi ochii precum un scaner.
Marcu îl ia în primire pe prietenul său cel mai bun şi principalul vinovat de această debarcare, dar cu care nu a avut încă ocazia să schimbe două vorbe:
- Ce naiba ţi-a venit, bă, Tudore, să strigi aşa cu atâta lume în jur?
- Lasă-mă dracului! N-ai văzut? Parcă era un cortegiu funerar, o adunătură de îndureraţi ce mergeau la înmormăntarea nu ştiu cui, fără popă şi fără prapuri.
- Are dreptate! Şi mie îmi venea să trag nişte înjurături, dar mi-am zis: şi aşa suntem consideraţi nişte mârlani inculţi şi violenţi, care nu ştiu decât să bea şi să înjure. De-aia m-am abţinut.
- Şi acum ce facem? Ne îmbătăm! Adică exact ceea ce cred ceilalţi. Hai să vedem cine şi ce suntem, acum, că tot trebuie să aşteptăm alt autobuz.
Adunătura prezentă era formată din oameni cu diverse pregătiri, obligaţi prin natura muncii lor să vieţuiască împreună şi să fie supuşi aceloraşi zdruncinături ale vremurilor în schimbare. Au înotat în aceleaşi ape, limpezi sau tulburi, se cunosc foarte bine, îşi ştiu defectele şi limitele şi nu fac caz de greşeala unuia sau altuia. Fiecare este aşa cum este. Toate problemele au fost rezolvate împreună. Acum, însă, au o problemă care îi derutează. Nu ştiu de unde să înceapă şi ce trebuie să facă. Şi, mai ales, dacă are vreun rost să facă ceva. În sinea lui fiecare întelege că se află la un capăt de drum şi că, de aici încolo, trebuie găsită măcar o cărare care să-i ducă mai departe.
Acum stau şi înghit poşircă şi nu ştiu ce să spună.
Mulţi dintre angajaţii unităţii sau societăţii, cum i se spune acum, sunt săteni de prin împrejurimi. Pentru ei nu era aşa de grav să devină şomeri. Toţi au o gospodărie, mai mare sau mai mică, cu un porc-doi, cu o vacă-două şi cu o bucată de pământ şi altele. Aceştia se vor putea descurca, cât de cât.
Marcu, Tudor şi alţi câţiva sunt orăşeni de când se ştiu. Sunt prieteni din copilărie, au făcut şcoală împreună din clasa întâi, apoi postliceala şi facultatea, care pe unde a putut. Pe urmă au ajuns, cu chiu cu vai, la aceiaşi unitate, unde au rămas până în clipa de faţă. Cunosc toate chichiţele exploatărilor din zonă, dar nu au înţeles niciodată de ce treburile au mers fără probleme până acum şi dintr-o dată toată munca lor a devenit ineficientă. La fel de bine ştiu că sunt mulţi care nu-şi merită salariul şi că sunt plătiţi din munca celorlalţi.
Acest fapt crea uneori conflicte, dar nu de natură să ducă la situaţii limită. Cu voie sau fără voie le acceptau toţi. Acum, însă, ceea ce li se întâmplă apare ca un dezastru. Cei de la oraş nu au nici un punct de plecare, nu au nimic de care să se agaţe, nu au de unde şi cu ce să înceapă. Au în faţă un viitor total necunoscut şi imprevizibil.
- Băieţi, situaţia e oablă! spune Tudor cu glas stins. Eu nu cred că, acum, cel mai bun lucru este să ne îmbătăm. Mai avem jumătate de oră până la autobuz. Hai să bem domol ce mai avem prin pahare şi să ieşim. Dacă îl pierdem şi pe ăsta va trebui să aşteptăm până la noapte când iese schimbul doi.
- Lasă, nu ne îmbătăm, ştii prea bine ce ne poate pielea. Totuşi, sunt şi eu de părere că este mai bine să plecăm acum. Vedem mâine şi în zilele următoare ce-i de făcut, dacă se poate face ceva.
Golesc paharele şi, unul câte unul, ies îndreptându-se către staţia aflată la câţiva metri mai încolo. Se rânduiesc pe iarbă în marginea drumului şi dă-i cu ţigările în aşteptarea autouzului.
Curând, din curbă, acesta îşi face apariţia.
Uşa se deschide, dar nu coboară nimeni.
Urcă gaşca.
În maşină:
- Noroc! şi-atât.
Nu bani, nu abonament, nimeni nimic.
Nici şoferul nu spune decât acelaşi "noroc" şi porneşte. Altceva nici nu ar fi avut curajul.
De cum s-au urcat, toţi au aceiaşi impresie. Parcă s-au urcat în acelaşi autobuz din care au coborât cu două ore în urmă. În maşină se aflau călători, dar şi oameni de-ai lor, care ar fi trebuit să fie la schimbul doi. Era clar. Ori nu au avut de lucru ori trag chiulul neavând cine să-i controleze.
Aceiaşi tăcere fără sens făcea atmosfera de nesuportat.
S-au înghesuit în spate, unde bancheta şi două scaune erau libere.
Tăcere.
Tudor murmură mai mult pentru sine, dar este auzit şi de ceilalţi:
- Să fiu al naibi! Chestia aia cu "zona crepusculară" pare că-i adevărată! Am o senzaţie ciudată de irealitate. Credeţi că m-am îmbătat?
Mareu îl consolează:
- Nu eşti beat, dar nici mult nu ai! De fapt, eu cred că noi suntem prea crispaţi, prea obosiţi pentru a putea discuta despre ceva ce nu înţelegem. Este ceva care s-ar putea numi ”stresul intelectualilor” pe care noi nu-i înghiţim.
- Aşa-i! aprobă Nicu a cărui soţie era profesoară de biologie la liceu. Ştiu de la nevastă-mea că, uneori, din cauza stresului provocat de incertitudini şi diverse presiuni de natură profesională ajungi să te întrebi dacă nu cumva eşti nebun sau pe cale. Cât despre noi, dacă mai punem la socoteală şi spirtul înghiţit, cred că nu suntem departe de ce-a spus Marcu mai înainte.
- Uită-te la Traian, cred că este deja dus. Tace ca Bulă la examen! Mă, Traiane, ce dracu’ faci, ai murit sau ai văzut un extraterestru!?
- Mi-e foame! bâiguie acesta.
- Şi nouă, dar nu guiţăm din cauza asta!
- Încă puţin, băieţi, suntem la intrarea în oraş. Voi ce faceţi, megeţi până la autogară sau coborâţi cu mine aici?
- Hai să coborâm toţi, zece minute de mers pe jos nu-i mare brânză. Tragem o bere să stingem arşiţa care, mie. a început să-mi sece gura. Pe urmă... către neveste şi copii! Poate acasă ne refacem moralul, disperaţilor!
Pentru a doua oară autobuzul este abandonat înainte de a-şi încheia cursa.
Îşi fac intrarea la o veche berărie acum prprietate a unui ţigan despre care se spune că ar fi milionar. Fiecare îşi ia câte o bere şi fac cerc în jurul a două mese lipite, înalte şi fără scaune.
Tot Marcu deschide gura:
- Voi ştiţi că mie îmi place mai mult berea decât şpârla aia incoloră? Îmi umple stomacul şi îmi ţine şi de foame. Nevastă-mea se miră cum de nu mă doare stomacul şi nu am făcut ulcer până acum.
- După cât de pământii suntem la faţă, n-ar fi exclus să fim bolnavi şi să n-avem habar. Se zice că berea îngraşă, dar eu cred că nu avem nici o şansă.
- Acum, că suntem aproape şomeri, ne vom îngrăşa de vom speria lumea.
- Bateţi câmpii! O să vă îngrăşaţi păscând iarbă sau mâncând surcele!
- Vedeţi voi pe dracu’ când o să bateţi drumurile în căutare de lucru!
- Mai lasă-ne, Tudore, cu cobelile tale! Vreau să-mi tihnească berea asta, că degrabă nu cred că o să mai pun gura pe ea.
- De ce?
- Pentru că am să fiu foarte ocupat!
- Zău? Cu ce?
- O să afli foarte curând, pentru că şi tu ai să ai aceleaşi preocupări. Ce zici?
- Vrei să fii subtil, dar ştiu despre ce rahat vorbeşti.
- Băieţi, sunteţi pe cale de a vă îmbăta sau chiar sunteţi. S-o ştergem acasă!
După alte nu ştiu câte sticle se hotărăsc să încheie cu baia în bere şi să plece spre acasă. Pe drum, grupul se micşorează treptat. La câte o străduţă sau colţ de stradă se desprind unul câte unul şi dispar.
Marcu se apropie şi el de casă. Se simte obosit şi ar vrea să se odihnească, dar ştia că soţia lui este de mai multă vreme acasă şi întârzierea avea să-1 oblige la nişte explicaţii. Chestia e că nu ştia ce să-i spună. El singur nu-şi poate răspunde la propriile întrebări.
Deeschide poarta şi, încet, încet, se apropie de uşă. Intră în hol.
Nu era nimeni.
„Sigur sunt la televizor!” îşi spune în timp ce se dezbrăcă.
„Dacă am noroc şi este vreun serial bun, s-ar putea să fiu scutit de interogatoriu”.
Intră în bucătărie şi începe să cociobăie după mâncare mişcându-se ca o pisică hoaţă. Toată strădania lui de a nu face zgomot este zadarnică şi o ştie bine. Câtă vreme nevastă-sa nu doarme, este imposibil să se mişte ceva în casă fără ca ea să simtă. Îşi pune de mâncare, se aşează pe scaun şi începe să mestece încet, aşa cum îi era obiceiul, pentru a nu-şi supăra stomacul. Ăsta era secretul rezistenţei la absenţa meselor regulate.
Cum era de aşteptat, apare şi soţia, dar ceva mai târziu decât anticipase şi, culmea, nu se repede la el ca de obicei.
Îi spune doar:
- Ai găsit tot ce-ţi trebuie?
- Da, sper că mă laşi să-mi tihnească!
- Fii fără grijă! Chiar cezi că sunt incapabilă să înteleg anumite lucruri? Mă faci să cred că încă nu mă cunoşti, după atâţia ani în care ne-am suportat reciproc.
- Nu, nici gând! Pur şi simplu nu mă simt în stare să răspund ironiilor pe care mi le-ai pregătit. Sunt într-o stare deosebită şi cine ştie ce poate ieşi din asta şi ce tâmpenii spun, iar apoi să-mi pară rău. Nu am avut până acum astfel de experienţe. Frumos din partea ta ar fi să mă laşi în apele mele pentru un timp. Am nevoie de acest răgaz ca să mă pot aduna. Ce fac copiii ?
- Bine ? Cu inconştienţa caracteristică vârstei nu realizează pericolele de nici un fel, dară-mi-te un moment de cumpănă al vieţioi. Ei ştiu că au un tată şi o mamă care au grijă să nu ducă lipsă de cele necesare. Încă nu percep viitorul ca pe o problemă a lor.
- Aşa sunt toţi copiii, aşa am fost şi noi! Nu ai de ce să-ţi faci griji pentru ei. Lasă-i să-şi trăiască vârsta, altfel îmbătrânesc înainte de vreme.
- Ce profund eşti de la o vreme! Ai, cumva, experienţe metafizice?
- Încă ai chef de băşcălie?
- Eşti un prost!
- Te-am enervat? Scuzele mele!
- Dacă nu poţi să fii serios, nu mai discut cu tine! Bagă sub nas şi du-te la tine să meditezi singur la cât de frumoasă este viaţa când ai ţeasta goală!
- Fără să vrei, le nimerşti, Mărie! Nici nu-ţi închipui câte ţeste goale sunt în acest moment prin împrejurimi. Dacă le aduni pe toate, poţi face o piramidă mai mare ca cea a lui Keops.
- Piramida ta se poate dărâma şi ţestele tale se vor împrăştia ca nişte bile pe o masă de biliard, dacă nu se va găsi cineva să le ţină adunate.
- Şi, cine crezi că poate face asta? Nu cumva, voi, femeile?
Aceasta se întoace spre el şi-l priveşte câteva minute încruntată, apoi iese din bucătărie. Bărbatul fixează câteva clipe uşa prin care ieşise femeia şi continuă să mănânce. Jumătate de oră i-a trebuit ca să-şi umple burta şi să adune masa.
Intră în camera în care copii priveau nesfârşitele desene animate, iar soţia chinuia o revistă cu integrame
- Salutări voinicilor! Sănătoşi?
Cea mică îi răspunde:
- Bună, tati! Să nu schimbi canalul, te rog, mai este puţin şi se termină!
- Da, păpuşo! Până la ştiri poţi fi liniştită.
Băiatul, mai mare decât fetiţa cu vreo opt ani, îşi arată nemulţumirea:
- Tată, spune-i lu' soră-mea să mă lase şi pe mine să văd topul pe MTV. De când a venit în casă numai ea se uită.
- Las-o în pace! Pune-ţi căştile şi ascultă-ţi zdrăngănelile până îţi intră capul în vibraţie. Mă zăpăceşti destul sâmbăta şi duminica. Nu te deranjează la urechi? Am băgat de seamă că trebuie să ţip la tine ca să mă auzi când îţi vorbesc.
- Sigur, tot cu ea ţii! Ce, dacă vouă nu vă place muzica asta înseamnă că trebuie să nu-mi placă nici mie?
- Nu, dar tu le pui prea des şi prea tare. Am şi eu nevoie de odihnă. Şi-aşa o visez noaptea şi chiar ziua îmi sună în urechi, mai ales lunea, după concertele tale şi ale prietenilor tăi de duminică.
Nervos, băiatul pufneşte:
- Niciodată nu vă convine ce fac eu! Parcă voi aţi fost mai buni?
- Nu am fost mai buni, dar nici ca tine, toată ziua cu zdrăngăneala în urechi. Mă mir că nu te apucă damblaua. Ce învăţat este ăla, cu muzica în cap?
- Pe mine mă relaxează şi mă ajută să mă concentrez. Ai văzut la mine în carnet note rele?
În acest punct al disputei se bagă şi mama:
- În carnet, nu, dar s-a intâmplat să mă întâlnesc cu diriginta şi să-mi spună că, tu şi câţiva colegi de-ai tăi, aţi tras chiulul la câteva ore. Ba, ai luat
şi-un doi, despre care n-ai pomenit niciodată nimic.
- M-a întrebat profesoara, de ce la engleză am zece şi la franceză şapte...
- Chiar aşa, de ce?
- I-am răspuns că nu-mi place franceza şi că învăţ doar ca să nu rămân corigent.
- Şi pentru atât ţi-a pus doi?
- Nu, mi-a pus o întrebare la care nu am ştiut să răspund.
- Aşa-ţi trebuie, dacă ai gura mare. Ţi-am spus de atâtea ori că este bine să ştii cel puţin două limbi străine.
- Îmi ajunge engleza, vorbesc mai bine decât profesoara şi dânsa ştie asta.
- Măi nesimţitule, chiar dacă ar fi aşa, cine te-a învăţat până acum?
- Am învăţat mai mult din filme şi ascultând muzica pe care voi nu o suportaţi.
- Maricico, ia-1 pe ăsta de aici că îl plesnesc! Uite la el, măgarul, s-a şmecherit de numa’- numa’! Cine dracu’ îi bagă chestiile astea în cap? Nu cumva are vreun prieten nou, vreo haimana?
- Nu cred. Băiatul e cuminte, dar se pare că a crescut şi noi, mai ales tu, nu am observat. Spiritul de independenţă este foarte dezvoltat în familia voastră.
- Bineînţeles că-i ţii partea, doar e băiatul mamei!
- Şi ce dacă, tu nu ţii partea lu' fiică-ta?
- Ea este mică şi trebuie protejată! Fii-tu e cal mare şi nu are nevoie de dădacă, trebuie numai controlat şi îndrumat. Pentru că tot le ştii pe toate, ia zi, nu cumva fii-tu cel frumos şi cu nasul mare s-a apucat de fumat?
- Vorbeşti prostii! Nu vezi cum strâmbă din nas când aprinzi tu ţigara?
- Strâmbă pentru că eu fumez jafuri, dar, ia, să am din celea finuţe, s-ar mai strâmbă sau ar da cu jula prin buzunare?
- Măi omule, tu n-ai ce vorbi acum? Ce te legi de băiat? Lasă-1 în pace şi găseşte-ţi alt cal de bătaie.
Marcu se gândeşte puţin şi abandonează discuţia.
- Mă duc să-mi iau ţigări pe mâine.
Se ridică şi dă să plece, când, vocea femeii îl atinge cu mare grijă să nu-1 irite.
- Vezi să nu te pierzi prin oraş.
- O să am cea mai mare grijă.
Iese pe uşă, apoi pe poartă unde se opreşte neştiind încotro s-o apuce. Prin intersecţia din dreapta zăreşte un autobuz trecând şi-şi aminteşte de anii grei de navetă. Furnicături reci îi străbat şira spinării, dar simte pe undeva şi o undă de bucurie că va scăpa în curând. O ia grăbit la stânga încercând, parcă, să fugă de ceva.
Găseşte repede ţigări, dar nu are chef să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi holbându-se la vitrine şi mirându-se de diversitatea şi înghesuiala de mărfuri.
“Când dracu’ au apărut toate astea!? Am trecut de atâtea ori pe aici şi nu le-am văzut”.
Răspunsul este simplu şi îi vine repede în minte. Viaţa lui s-a desfăşurat şi s-a scurs între două repere: acasă şi la muncă. În afara acestora exista un vid de care nu-şi dăduse seama.
Îl cuprinde disperarea:
“Idiot nenorocit ce sunt! Unde am fost eu până acum? Ce am făcut până acum? Cum am putut să fiu atât de prost? Are dreptate nevastă-mea când spune că trăiesc în altă lume!”
Dezorientat şi cu sufletul răvăşit, rătăceşte prin locuri bine cunoscute cu ani în urmă şi care, acum, i se par străine.
În cele din urmă se trezeşte în faţa casei pe care o percepe, acum, la fel de străină ca şi restul oraşului.
Cu ochii umezi, intră în casă şi se trânteşte pe pat.
Când intră, soţia simte imediat câ ceva nu este ca înainte, că ceva s-a schimbat pe chipul bărbatului din faţa sa. Se apropie de el şi se aşează pe marginea patului privindu-1 cu întelegere. El tace.
Încearcă să-1 aducă cu picioarele pe pământ:
- Pun pariu că ai descoperit ceva ce n-ai crezut că se va întâmpla vreodată! Am dreptate?
- Ai ştiut dintotdeauna ceea ce eu am aflat abia acum despre mine. De ce nu mi-ai atras atenţia când trebuia? De ce m-ai lăsat să lâncezesc într-o existenţă înceţoşată şi invariabilă?
- Am încercat, dar de fiecare dată îmi spuneai să nu te bat la cap, să nu-ţi fac morală. Te-am lăsat în pace. Ce era să fac? Asta-i boala navetiştilor, se rup de realităţi şi dormitează între două trenuri sau autobuze. Se trezesc doar în concedii, după care adorm din nou. Ştiu asta pentru că am fost şi eu navetistă. Ai uitat? Nu iţi aminteşti când erau copiii mici şi îi lăsam cu cine puteam, iar singura noastră grijă era să ne întoarcem cât mai repede acasă de la serviciu? Din fericire şi spre binele nostru, dar mai ales al copiilor, eu am scăpat de coşmarul ăsta.
Bărbatul se uită la femeie uimit. Nu-şi închipuise niciodată că soţia sa a trecut prin astfel de momente. El credea că duc o viaţă normală şi-acum descoperea singur, iar soţia îi confirma, că, au trecut prin ani ca printr-o pâclă nedefinită. Dacă cineva l-ar întreba acum, ce a făcut în toţi aceşti de ani, nu ar şti ce să spună.
Ba da:
- Maricico, avem doi copii frumoşi şi deştepţi şi cu aşa ceva nu se pot lăuda prea mulţi. Mie îmi ajunge. Dacă alţii vor mai mult, treaba lor. Tu ce vrei? Vrei bani cu găleata sau ce?
- Nu! Îmi ajunge ce am! Credeam că tu vrei mai mult.
- Vreau mai mult, ca orice om, dar nu imposibilul. Puţin mai mult decât acum şi o viaţă tihnită, care să-mi prmită să fac şi eu ceva din ceea ce am visat de când eram un puşti amărât. Crezi că e prea mult?
- Nu, dar va fi foarte greu! Acum odihneşte-te, că mâine o iei de coadă. Să lăsăm chestiile astea pe altă dată.
ÎI lasă singur şi nemişcat în pat şi trece în camera alăturată, la copii.
Marcu adoarme fără să ştie când. Ceva mai târziu, soţia revine şi îl înveleşte aşa îmbrăcat cum era, fără să-1 trezeazească. Ştia că, odată trezit din primul somn, nu mai poate dormi toată noaptea.
***
A doua zi dimineaţa, dezertorii din ziua precedentă s-au regăsit în acelaşi autobuz nesuferit. Atmosfera, însă, era ceva mai veselă. Somnul de peste noapte le-a priit şi limpezit oarecum mintea. Lucrurile erau aproape de normal şi “zona crepusculară” părea mult mai clară.
Ajunşi la sediu, îşi primesc sarcinile şi se împrăştie pe la punctele de lucru.
Marcu reface drumul de ieri, dar de data aceasta cu un ARO, mult mai comod şi mai rapid, deşi, tot o vechitură.
Găseşte halda aranjată şi oamenii la treabă.
Intră în galerie până la frontul de lucru unde sonda sfredelea cu sârg. Ce va scoate, naiba ştie! Probabil ce a scos şi până acum, adică minereu de calitate nu prea grozavă pentru tehnologiile pe care le au. Marcu simte că se face o mare greşeală prin abandonarea lucrărilor. După capul său, ar trebui cheltuiţi nişte bani pentru tehnologii noi, pentru detecţie satelitară, pentru metode de îmbogăţire a minereului şi nu pentru conservare şi salarii compensatorii. Nu se pricepe la economie, dar este convins că soluţia aleasă de cei în drept, nu este cea bună. Până una alta, asta e situaţia şi nu are ce face. Timpul va arăta dacă soluţia aleasă acum e cea bună sau nu. Numai că, atunci s-ar putea să fie prea târziu.
Iese din galerie lăsând oameni să-şi vadă de treabă şi să-şi macine nemulţumirea şi durerea nestingheriţi.
- Spor la treabă, băieţi! îi încurajează el pe cei de afară înainte de a se urca în maşină. Dă~i drumul, nene! Aici nu mai avem ce face!
- Unde, sefu'?
- La dracu-n praznic! Nicăieri... sau unde vrei tu!
- Hai şefule, nu mă bulversa!
- Uite-al dracului! De unde scoţi tu, mă, cuvinte aşa savante? Te pomeneşti că foloseşti dicţionare!
- Aţi ghicit, domn’ şef.
- Da’, cum se face că ai devenit aşa de deştept?
- Urmăresc la televizor tot felul de emisiuni, ziarişti, parlamentari, miniştri şi de-alde-astea!
- Şi cei cu asta? Şi eu urmăresc.
- Păi, acolo se folosesc o groază de cuvinte pe care eu nu le pricep
şi-atunci mi-am făcut rost de un DEX. Mai exact, l-am împrumutat de la fiică-mea cea mare, care face liceul la clasa de filologie.
- Aha! Şi urmblând prin dicţionar după cuvintele “încrucişate” de la televizor ţi se agaţă de neuroni şi unele care sună a croncănit.
- Asta e! încheie şoferul.
- Asta e! aprobă Marcu bălăngănind din cap. Cuvintele sunt cel mai bun mijloc de a zăpăci lumea de cap. Să tot trăieşti la noi!
Ajung la sosea. Şoferul opreşte:
- Acu’, încotro? La dreapta, la stânga?
- Nicuşor, băiatule, uite cum devine treaba... La dreapta nu putem merge, este prea devreme şi cineva ar putea să ne găsească ceva de lucru. Cum nu mai avem elan muncitoresc, o s-o luăm la stânga. Mergem la stâna aia pe care, mătăluţă, o ştii prea bine. Ai fost de nenumărate ori acolo, din dorinţa ştii tu cui. Mă gândesc să ne lipim şi noi la o bucată de brânză.
- Ne lipim sigur, numai să fie cineva la colibă. Dacă toţi îs plecaţi prin cine ştie ce coclauri, n-am făcut nici o brânză!
- Puşchea pe limbă! Nu cobi! Dacă nu-i nimeni, intrăm, luăm o halcă babană, cât să ne ajungă la amândoi şi lăsăm bani în loc, să nu zică baciul că
l-au jefuit ciobanii. Ce spui, nu-i cinstit şi civilizat aşa? Sigur că este! Dă-i bătaie amice!
Şoferul zâmbeşte şi-o ia din loc. Totdeauna îi plăcuse Marcu. Nu se putea plictisi niciodată în compania lui. Era sincer, direct şi avea un umor aparte, care te făcea să te simţi bine şi, ciudat, în siguranţă. De când îl ştie, nu a făcut greutăţi nimănui. Mai sunt şi alţii ca dânsul, dar sunt şi din aceia care îţi fac greaţă. Şi înainte şi acum, „greţoşii” au rămas aeeiaşi. Oamenii se schimbă greu, ăştia deloc.
Maşina intră pe un drum forestier ce urca până în păşunile de pe munte şi cobora de cealaltă parte masivului.
- Nicule, ce-ai amorţit aşa? Te-au îngrămădit gândurile sau ce?
- Mă gândeam şi eu...
- Nu te gândi prea mult, faci riduri şi ţi se încălzeşte creierul. Hei! Vezi cum faci şi mai ocoleşte gropile, altfel s-ar putea să ne întoarcem pe jos.
- Nu păţesc eu treburi de-astea!
- Nu-i târziu nici acum. Hei, uite stâna! Nu se vede nici o mişcare. Ce părere ai?
- Dacă nu-i nimeni, facem cum aţi spus?
- Aşa facem, opreşte şi hai să verificăm!
Coboară amândoi.
- Tiptil, tiptil, să nu ne-agaţe vreo javră.
- Nu stau câinii singuri la stână.
- Dumnezeu te-audă! Hai înăuntru, să vedem care-i treaba.
În colibă:
- Ohoho! Ia priveşte ce frumos stau aliniaţi caşii. Să mai zici că românii o duc nasol!
- Ce luăm!
- Cum ce? Luăm o roată nu prea mare, lăsăm biştarii şi plecăm!
- Cât naiba să lăsăm? Nu mi-ar plăcea să mă fraieresc.
- După cât îmi amintesc eu preţurile din piaţă, ar trebui vreo patru, cinci sute...
- Ce? Cinci sute?
- Bună glumă?! Cinci sute de mii de lei. Când ai mâncat ultima oară brânză?
- Păi, cam de... cam de nu ştiu când.
- Aha! Asta înseamnă cam de mult. Na, pune valuta asta naţională în locul caşului şi s-o roim!
- Nu lăsăm nici un bilet?
- Pentru ce? Baciul ar trebui să ne mulţumească, l-am scutit de o târguiala, iar dacă nu-i place afacerea, să aibă grijă altă dată, să nu mai lase stâna fără câini!
Instalat în maşină, Marcu se şi înfinge în brânză.
- Ia, Nicuşor, muşcă din bucatele strămoşeşti! Grăsimi, proteine, calciu, vitamine. Toate la un loc fac vâna bună. Ce zici?
- Bună!
- Ai vreo traistă să camuflăm materialul?
- În torpedo’ sunt nişte pungi de plastic.
- Împăţim acasă, tot mergem împreună. Acum trebuie să aterizăm la autobuz, ne-am pierdut destul timpul făcându-ne că muncim.
***
Au parcat greu maşina, curtea fiind plină de oameni. Prezenţa acestora în curtea unităţii era total nefirească.
- Ce-o fi cu ăştia, Nicule, ai idee?
- Habar n-am!
- Habar n-am!
- Aflăm îndată. Uite-1 pe Tudor! Mă duc la el. Tu vezi ce mai e pe-aici şi ne vedem mai târziu.
Îşi croieşte drum spre Tudor:
- Ştii, cumva, ce se întâmplă, Tudore?
- Nu. Abia am picat şi eu. Cred că înăuntru vom putea afla ceva.
Intră în birouri. Aici, lumea îşi vede de treabă. Credeau că oamenii au fost chemaţi pentru vreo comunicare, dar şeful cel mare lipsseşte. Nedumeriţi, cei prezenţi se hotărăsc să lămurească lucrurile, aşa că, ies afară.
Tudor strigă chinuindu-şi vocea pentru a se face auzit:
- Măi, frumoşilor! Ce naiba faceţi voi aici când trebuia să fiţi în altă parte, că, zău dacă noi ştim ceva, dară-mi-te să pricepem!
Din gloată se fac auzite mai multe voci dezorganizate:
- Păi, nu ştiu care a spus că trebuie să venim aici şi am venit. Acum aşteptăm şi noi.
Tudor strigă iar:
- Măăă! Care ştii ceva, impinge-te-ncoa’!
Nimic. Nimeni nu se înghesuie să mişte. Se uită unii la alţii ca proştii. După o aşteptare de câteva minute se aude iarăşi ţipătul lui Tudor:
- Cine şi-a bătut joc de voi, măă, tălălăilor?
- Mare scofală! zice cineva.
- Mai tragem şi noi chiulul, că tot se apropie scadenţa!
Comentariile se înmulţesc:
- Unde-s şefii?
- Să vină sefu’ ăl’ mare!
- Ce au în cap să facă cu noi?
- Ne lasă pe drumuri!
- Ne scuipă ca pe-un rahat!
- Facem grevă, că tot suntem aici! Hai mă, huooo!
- Huooo, huooo!
- Vă mâncăm, măă!
Marcu, Tudor, Iliuţă şi toţi cei aflaţi în faţa uşii o cam sfecliseră. Nu le venea în cap nici o idee constructivă.
Mai rău de gură, Iliuţă strigă:
- Pe cine mâncaţi, mă? Nu vedeţi că suntem în aceiaşi oală cu voi? Vă bateţi cu morile de vânt. Gata, hai, căraţi-vă de-aici! Nici sefu’ ăl mare, nici cel mic, nu-s aici, iar cei amărâţi ca noi n-avem căderea şi nici altceva ca să vă belim. Hai plimba-ţi-vă, că-i mai sănătos!
Mulţimea se dumireşte parţial şi începe să se mişte, dar se mai aud voci:
- Ăştia ne trimit la plimbare...
- Sunt nevinovaţi... N-au nicio treabă...
- Cine dracu’ se ţine de poante?
- Mă, cineva ne manipulează!
- Te-ai prostit. Cine îţi are grija?
- Careva n-a avut de lucru şi v-a băgat bila! Cum dracu’ de-am putut să mă prostesc şi eu?
Încet, încet, se risipesc prin împrejurimi. Cei mai mulţi puteau fi găsiţi la crâşmă. Important este că nu s-au prostit de tot. Peste puţin timp o să apară şi autobuzul şi treaba-i bună.
În birouri, discuţiile continuă anemic, fără a se lega.
Marcu:
- Ce dracu’ a fost asta? O cacialma care a dat greş din lipsă de şefi mari?
- O idee a existat aici, dar a dat greş fiindcă au băgat de seamă că n-au nimerit-o bine şi n-au scos capul din cuşcă.
- Dacă-i aşa cum zici tu, s-ar putea repeta treaba.
- Nu cred, ştiţi povestea cu lupul...
- Haideţi afară, că este timpul!
Ies. Apare şi nesuferitul de autobuz.
Cineva mai glumeţ strigă:
- Hopa sus şi-acasă! Haidaaa!
Coşmarul drumului reîncepe. Până nu de mult, ceea ce făceau zi de zi, nu li se părea a fi un chin. Acum însă...
Gândul că are de suportat o oră întregă de inactivitate îl înnebunea pe Marcu şi pe mulţi alţii, desigur. Astăzi nu era dispus la nici un fel de discuţii sau destrăbălări. Se îngrămădeşte lângă geam şi închide ochii în speranţa deşartă că va adormi, chit că acest lucru nu îi reuşise niciodată. Poate, totuşi, acum îl vor neglija crezând că doarme.
Ochii închişi, murmurul vocilor din jur şi torsul monoton al motorului îi induc, încet, încet, o stare de somnolenţă. Auzea voci şi alte chestii care păreau a se integra în viziunile sale semiconştiente ce se desfăşurau într-o succesiune de imagini cu o viteză asemănătoare unui videoclip acompaniat de fondul sonor ambiant. Ştie că amestecă realitatea cu imaginarul, dar nu are nici un chef să renunţe la această stare până la sosirea în oraş. Strategia îi reuşeşte, astfel că, până să ajungă, aproape că adoarme.
Zarva stârnită la coborârea celorlalţi îl desmeticeşte de-a binelea. Se grăbeşte şi el să coboare.
Către băieţii:
-Salut!
-Salut! Ne vedem mâine.
În drum spre casă nu mai face nici o oprire. Vrea, iarăşi, să fie singur.
Se întreabă dacă zilele rămase aveau să fie toate la fel.
Nu poate să accepte aşa ceva.
