(proză)
Explicaţie:
Dipsomania (termen medical) reprezintă nevoia de a bea alcool, care survine în accese periodice şi intermitente, nu este permanentă, durează câteva zile şi se încheie printr-un somn.
(După dicţionarul medical)
1997, vara.
O Rabă obosită opreşte în faţa unui şir de buticuri.
Din ea coboară un bărbat de vreo 35 de ani, şaten, atletic...
Un om obişnuit.
Salută lehamite cu mâna către şofer, aşteaptă să treacă maşina, apoi traversează drumul în direcţia celui mai apropiat chioşc.
În mica fereastră a acestuia rosteşte scurt şi sec:
- O vodcă!
Vânzătoarea, fără un cuvânt, îi plantează în faţă un pahar în care toarnă, fără să măsoare, un lichid incolor, apoi îl priveşte cu ochi îmbietori şi complici, uşor de înţeles pentru orice muritor. Îi ia banii şi-i dă restul.
În aceiaşi economie de cuvinte, deşi în jur, printre ceilalţi clienţi, cu aceiaşi vodcă în mână, se aflau, mai mult ca sigur şi cunoscuţi, omul nostru îşi bea, în câteva minute şi din câteva înghiţituri, licoarea ucigaşă. Înapoiază paharul şi pleacă în aceiaşi direcţie cu maşina din care tocmai se coborâse.
Mersul îi era domol, târşit, al unui om ce părea şi era obosit.
După vreo sută de metri se opreşte în faţa altui butic. Aceiaşi voce economică, dar mai sigură şi mai lejeră, rosteşte:
- O vodcă!
Întinde banii, ia vodca, o miroase şi o gustă puţin. Priveşte în jur şi îşi alege un loc ferit din care să nu stânjenească importanta activitate a locului. Încă vreo câteva înghiţituri şi paharul e gol. ÎI priveşte de sus în jos profund dezamăgit. Scapă de el.
Îşi reia drumul cu paşi ceva mai fermi şi cu mâinile în buzunare. La prima intersecţie se opreşte, priveşte nehotărât în jur şi coteşte. Intră într-un magazin, cumpără o sticlă de vodcă, nişte dulciuri şi iese cu ele atârnând într-o pungă lălâie din plastic.
Nu foarte departe intră pe poarta unei curţi cu gardurile pline de fasole agăţătoare ce abia da în păstaie, unde, doi copii, un băieţel şi o fetiţă, chinuiesc un cablu de antenă agăţat drept leagăn de un prun.
Zărind intrusul, fetiţa se repede la el pierzându-şi brusc interesul pentru ocupaţia de mai înainte.
- Ce mi-ai adus?
- Un câcăcel de urs! mormăie bărbatul în loc de răspuns.
Fetiţa se agaţă de gâtul lui şi, foarte veseli, trec împreună pragul unei uşi ce se închidea doar noaptea.
În hol, o femeie înaltă şi suplă, şmotruieşte de zor un aragaz electric.
- Ce mai face nevastă-mea? rosteşte el cu oarecare nuanţe ironice în glas.
Privindu-l cu interes suspect, femeia îi replică pe acelaşi ton:
- Mă chinui să nu mor!
Lăsând jos agregatele de lucru, ea îi confiscă sacoşa. Mâna ei, cu pielea arsă de detergent, dar sigură şi hotărâtă, inspectează conţinutul, apoi îl scoate repede şi-l înşiră pe masa de lângă uşa larg deschisă. Fetiţa culege în viteză dulciurile şi dispare cu ele afară, având ca nouă preocupare umplerea curţii cu ambalaje frumos colorate, evident, ajutată de copiii de prin vecini.
În casă, femeia se pregăteşte să-şi ancheteze soţul, pe care îl bănuia suspect de la bun început. Pentru dânsa prezumţia de nevinovăţie este o expresie confuză de care n-avea nici un gând să ţină seamă.
- Atât!? întreabă arătând spre masă.
- Dar mai ce!? se miră el nevinovat.
- Altfel de cumpărături nu ţi se leagă de mână? Nu ştii să faci ori nu vrei?
- Aia-i treaba ta! Tu ştii ce ai în casă şi ce-ţi mai trebuie.
- Ia spune, ai ţugărit ceva înainte de a ajunge acasă?
- Şi ce dacă! Am motive.
- Voi, ăştia...
- Care ăştia?
- Lasă, că ştii tu! Voi ăştia găsiţi întotdeauna motive, chiar şi când ele nu există. Cine nu vă ştie, poate şi crede, eu una, nu.
Marcu băuse pe nemâncate şi începea să simtă vodca. Dacă mai stă mult la discuţii cu nevasta, are să-l prindă de-a binelea şi n-avea chef să dea prea multe explicaţii. Trebuie să rămână singur cât mai repede. În acest scop, recurge la cea mai eficientă metodă, universal valabilă: scoate din buzunare un snop de bani şi-l pune tacticos pe masă.
Soţia cască ochii:
- Ce-i cu banii aştia!? Par cam mulţi!
- Nu-s chiar aşa de mulţi.
- Vreau să spun… mai mulţi ca de obicei.
- Nevastă dragă, foarte curând voi intra în rândul şomerilor. Sunt banii de lichidare. Mai funcţionăm puţin, atât cât să punem treburile în ordine şi suntem liberi.
- Toţi?
- Cam toţi!
- Jale! Ce se face amărâtul ăsta de târg cu atâţia hăndrălăi?
- Lasă asta! Du-te în oraş după târguieli, că… mă cam roade o foame...
- Mănâncă.
- Un pic mai târziu. Tu poţi să pleci, mă descurc şi singur.
- Vrei să scapi de mine, ce, eu nu văd? Mai bine spune-mi ce gânduri ai?
- E cam devreme să-ţi pot răspunde şi n-am chef de-asta acum!
- Da’ ce chef ai? Să dai pe gât sticla aia?
- Lasă-mă naibii în pace! În clipa şi momentul ăsta nu mă pot gândi la nimic! Am o gaură neagră în creier, înţelegi? Mai bine du-te-n târg!
Arătând spre sticla de vodcă, femeia insistă:
- Daa! Şi tu să te îmbeţi... şi când mă întorc să te găsesc precum porcu’!
- Ei şi ce! Treaba mea ce fac! Vrei neapărat să mă enervezi?
- Da’ repede te mai enervezi mata!
- Păi da! M-am săturat de dădăceala ta şi a oricui! Că mă îmbăt, că nu fac nimic, etc, etc... Şi ce?!
Face o pauză şi, pentru că femeia nu zice nimic, îşi continuă ideea:
- Am să mă descurc şi eu ca toţi ceilalţi. Poate că-i mai bine aşa. În orice caz, nu o să-mi rod papucii muncind ca voi, pe două parale.
- Cum adică?
- Aşa bine! Pentru banii pe care-i luaţi voi nu merită să-ţi rozi pingelele. Ori sunteţi nişte fraieri, toţi, ori sunt patronii prea şmecheri!
- Tu ai diaree verbală, mă! În mod sigur ai mai ţugărit ceva! Dacă bei şi sticla asta, mâine nu te scoli din pat şi urli că te doare capul!
- Şi ce! Mâine este zi liberă de la guvern, poimâine este Duminică dată de la Dumnezeu, aşa că...
- Bine, bine! Lasă că te ştiu, nu-ţi mai stoarce vlaga făcând ceva pe lângă casă! Fă ce vrei! Plec în târg.
Femeia se pregăteşte de plecare, dar acum, soţul are de comentat:
- Ai grijă, poate îţi mai rămân ceva bani de ţigări, după ce îi cheltuieşti pe toţi!
- Ce să spun... grija asta ai tu! Zi, mai bine, că mâine or să-ţi trebuiască bani să te dregi! Iaca sula, Mărioară! Măine, pauză, poimâine la fel şi tot aşa de acum încolo, că a-nţărcat bălaia!
- Ţi-am spus să mă laşi în pace! Du-te unde ai de dus, că eu am treabă! - Ce treabă ai? A, da! Să dai pe gât sticla aia şi apoi să te uiţi în fundul ei şi să te rogi de mine să-ţi mai dau, măcar olecuţă, un stropuleţ, că altfel mori...
- Da’ du-te odată, gură mare!
- Păi, tu mă ţii de vorbă!
- Du-te!
Vocea lui devine răstită. Ia cu o mână sticla şi cu cealaltă cuţitul pregătindu-se să-i scoată dopul de metal.
- Neumplutule! mârâie femeia în timp ce iese cu o sacoşă în mână.
El schiţează un gest de “lasă-mă”, dar nu mai are cui.
De afară se aude glasul ei nervos către copiii din curte:
- Ia, căraţi-vă de-aici! Voi n-aveţi casă?
Apoi încet către fetiţă:
- Taică-tău e nervos şi voi faceţi gălăgie.
Copiii o zbughesc. Se aud tropote, o poartă trântită, apoi liniştea devine, după zarva de mai înainte, nefirească.
În casă, Marcu are treabă.
Deschide televizorul şi caută un program, dar imediat renunţă şi aruncă telecomanda pe pat. Îşi aranjează o scrumieră şi ţigări la îndemână. Alege un pahar din mozaicul descompletat al vitrinei şi, cu el în mână, se înfiinţează în hol. Apucă sticla de vodcă, o ridică la nivelul ochilor, o scutură puţin, apoi paharul se umple până la jumătate. ÎI bea dintr-o suflare respirând adânc în final pentru a-şi domoli greaţa.
Mormăie pentru sine:
- Porcăria dracului! Asta nu merge pe gustate. Pur şi simplu trebuie să o bei şi să aştepti efectul.
Se apropie de pat şi se trânteşte pe el având grijă să ţină sticla în aşa fel încât să nu se verse. O aşează lângă pat la distanţă potrivită ca să o poată lua fără să se ridice. Îşi pune o mână sub cap şi cu cealaltă apucă iarăşi telecomanda. Caută pe toate canalele ceva care să nu-l enerveze.
- La naiba, peste tot rahaturi! Televiziune făcută de dobotoci pentru dobotoci. Să mori nu alta!
Îi trece prin cap că, déjà, s-a îmbătat, de vreme ce vorbeşte singur.
Totuşi, continuă cu voce tare:
- Dacă şi mâine mi-e rău de la otrava asta, mai iau o sticlă şi o duc la protecţia consumatorului! Să o verifice ei! Să vedem şi noi, cât metilic şi câte baze piridinice are. E aşa bună că o poţi folosi ca insecticid.
Din hol se aude glasul soţiei, pe care n-o simţise din cauza televizorului:
- Ce faci, omule?! Te-ai ţicnit? Vorbeşti singur sau ţi-ai terminat treaba şi nu ştii cum să procedezi mai departe?
- Ce faci, omule?! Te-ai ţicnit? Vorbeşti singur sau ţi-ai terminat treaba şi nu ştii cum să procedezi mai departe?
- Parcă era vorba să mergi undeva! Ai cumva maşină la scară?
- N-am fost, încă, nicăieri. Am stat de vorbă cu vecina la poartă. M-a rugat să-i împrumut ceva şi m-am întors pentru asta. Oo, dar stai bine!
Văzuse sticla de vodcă şi nivelul conţinutului îi provocă mirarea de mai inainte.
Marcu nu vrea să rămână dator:
- Te-ai întors că să continui tortura pe care ai început-o de îndată ce am păşit în casă!
- Lasă că vedem noi, mâine, dacă am avut sau nu dreptate!
- Ce-o să fie mâine? Ca de obicei, numai tu ai dreptate! Vedem, vedem! Ameninţări tâmpite! Parcă te-ai bucura să ai dreptate, în loc să-ţi fie milă de un amărât de şomer!
- Ia te uită, domnule, cine a devenit demn de milă! Un beţivan, ca toţi cei de teapa ta! ”Amice, dai o şlibă?” Zât!
- Nu te lega de colegii mei! Nu cunoşti decât doi, trei. Habar n-ai ce fel de oameni sunt, ca să le poţi da sentinţe. Munca asta a noastră are un ceva anume al ei...
- Şi în acest “ceva” intră şi beţia!
- Nu-i vorba de beţie... Prea puţini sunt cei ce se îmbată. Aici e vorba de... un obicei... o stare de spirit... un mod de a rezista şi supravieţui în condiţii pe care nu toată lumea le cunoaşte. În schimb, toată lumea le judecă.
- Ai putea să mă scuteşti de placa asta, îţi cunosc repertoriul! Nu faceţi decât să vă scuzaţi destrăbălările şi-atât!
- Aşa crezi tu? Te înşeli amarnic, iubito! Degeaba ai citit un morman de cărţi, filozofia ta e rudimentară, de doi bani!
- Şi a ta e mai bună? Halal filozofie!
- Halal de voi, trăitori de rând, care vedeţi lumea prin stomac şi totdeauna colorată frumos! Întunericul nu are culoare şi cei ca mine îl colorează cu vodcă! Pricepi, mata’?
- E ceva de priceput? N-am băgat de seamă!
- Parcă plecai undeva!
- Am vreme! Iarăşi vrei să scapi de mine?
-Nu vreau să scap de nimeni, dar nici nu am chef să mă păzeşti şi să-mi numeri înghiţiturile! Am de rumegat o problemă majoră şi tu îmi distragi atenţia.
- Ai de rumegat o sticlă de vodcă, asta-i toată treaba!
- Crezi ce vrei! Nu ştiu de ce trebuie să-mi fac eu sânge rău şi să mă enervez din cauza ta! Trebuie să-mi văd frumuşel de-ale mele şi-atât.
- Excelentă hotărâre, mai puţin nenorocita aia de sticlă!
- Rogu-te frumos, plimbă-te de-aici!
Gata de plecare, femeia îi aruncă din uşă:
- Am plecat... bilă!
- Se spune Bulă, auzi, Bulă...!
Marcu rămâne singur cu televizorul. Copiii, nu ştia pe unde îşi fac veacul. Într-un astfel de peisaj nepopulat se învârte dezorientat, când în curte, când în casă. Nu are stare, nu are cu cine sta de vorbă. Aproape îi pare rău că soţia a plecat. Timpul trece cumplit de greu. Goleşte jumătate din sticlă mărindu-şi continuu porţia până ajunge la buza paharului. Deşi ar vrea, nu poate goli paharul până la fund. Îi reuşeşte doar până la jumătate şi îl aşează cu grijă pe măsuţa de lângă pat. Telecomanda îl ajută să afle cât este ceasul. Soţia nu vine, copiii nu vin, iar el începe să fie cuprins de disperare. Se învârte prin casă căutând ceva de mâncare. Găseşte şi, cu mâncarea în mână, se întoarce la televizor, care mergea, dar nu-l interesa. Mânâncă privind fără să vadă, fără să audă. Gându-i umblă razna de la una la alta. Amintirile încercă să-i atragă atenţia. Le alungă. La altceva trebuie să se gândească acum, altceva îl preocupa. Ce este acel altceva nu reuşeşte să stabilească exact. Prea se amestecau toate. Vodca îi tulbura şi ea simţurile şi gândirea. Terminând de mâncat, se intinde lejer pe pat. Puţin mai târziu adoarme. Televizorul îşi dovedea inutilitatea de moment funcţionând pentru nimeni.
Când soţia revine de la cumpărături şi-l găseşte dormind nu se ostensşte să-l trezească. Îşi vede de treburile ei, pare prea puţin afectată de frământările soţului. La fel şi copiii care şi-au făcut apariţia înainte de “serial”. Dacă nu ar fi dormit, indiferenţa celor apropiaţi l-ar fi durut, l-ar fi iritat şi mai mult pe Marcu. Poate că tocmai acest lucru au vrut să-l evite cu toţii şi de aceea s-au străduit să nu-l trezească. Ei îşi urmau obiceiurile de zi cu zi, aparent neafectaţi de schimbarea ce avea să urmeze în viaţa lor.
Târziu, spre miezul nopţii, dispare din fereastra casei şi lumina schimbătoare a televizorului.
Treptat, şi celelalte ferestre din oraş se transformă în ochi negri, lucind doar în lumina farurilor sau a lămpilor cu halogen de pe străzi. Oraşul devine din ce în ce mai liniştit, mai întunecat, parcă lipsit de viaţă.
Oare toată lumea doarme? Cine ştie?
Ştie cineva cât de lungă este noaptea? Ştie cineva, de ce, pentru unii ea este scurtă şi plăcută, iar pentru alţi pare să nu mai aibă sfârşit?
Singurul cunoscător al tuturor răspunsurilor pare a rămâne Dumnezeu,. Muritorilor nu le rămâne decât să accepte această rânduială pusă la cale de Dânsul.
Oare?
***
Marcu doarme.
Simte patul alunecând sub el şi cu el.
Sus, jos, înainte, inapoi. Se dă în leagăn. Îi este cald şi-i place.
A adormit îmbrăcat şi nimeni nu s-a ostenit să îndrepte acest neajuns. Era o treabă grea şi inutilă pe care au mai încercat-o cei din casă.
Marcu dorme şi visează. Visează ceva ce nu prea il încântă.
Se află undeva pe un mal, o faleză. Jos, o groapă cu un şuvoi uriaş de noroi spre care coborau trepte foarte înalte din lut alunecos. Nu se poate trece de pe o treaptă pe alta, iar el trebuie neapărat să ajungă dincolo dintr-un motiv pe care nu-l ştia.
Încercările repetate de a trece peste hău îl conving că nu are decât o posibilitate, să zboare.
Dintr-o dată îşi dă seama că-i în pielea goală, dar fără semne de ruşine. Oare toţi din jur sunt în pielea goală? Nu ştie. De fapt nu-i vedea şi nici nu-i păsa. lmportant este să ajungă dincolo. Atât.
Încearcă a nu ştiu câta oară să coboare. Mâinile îi alunecă. Din mal se rup bucăţi mari şi, ca prin minune, el nu cade, mereu găseşte ceva de care să se agaţe. Oricum, la fiecare agăţare urmează o surpare şi în final constată că se află în acelaşi loc.
“- La naiba! îşi zice. Trebuie să zbor!”
Îşi aduce aminte de visele sale din copilărie, când era suficient să tragă aer în piept şi să ridice braţele ca să se înalţe.
“- Ce-ar fi să încerc şi acum?”
Şi încearcă. Întâi ridică mâinile şi bagă de seamă o uşoară ridicare deasupra pământului.
“- Parcă-i mai bine! se bucură el ca un copil. Păcat că nu este nimeni să mă vadă! Unde sunt toţi ceilalţi?”
Fără spectatori i se părea că isprava lui nu are valoare.
Apoi, revine întrebarea:
“- De ce, oare, trebuie să trec dincolo?”
Şi încă:
“- De ce sunt în pielea goală? Unde îmi sunt hainele?”
Şi iarăşi:
“- Ce să fac cu ele? Nu se uită nimeni la mine. Nu are cine. Ia te uită, am coborât două trepte! Cum naiba? Trebuie să urc la loc, de aici nu-mi pot lua avânt! Sus... acolo este loc destul! Trebuie să-mi fac vânt!”
Îşi înfinge degetele în peretele de lut şi…
“- Hopa sus!”
Îşi zice:
“- Acum... fie ce-o fi!”
Se dă înapoi, îşi face vânt deasupra hăului şi... curios! Nu se prăbuşeşte. Ba… se înalţă... chiar fără să dea din mâini! Vede cablurile de înaltă tensiune printre care trece cu mare uşurinţă.
Aruncă o privire în jos că să vadă ce impresie făce, dar jos nu era nimeni.
Dezamăgit, aterizează dincolo şi se aşează pe ţărâna umedă.
Zăreşte un pod pe care nu l-a văzut până atunci.
“- De ce naiba nu l-am folosit? Daaa! Este neterminat, îi lipseşte un capăt!”
Îşi scurtează privirea şi observă că nu mai este dezbrăcat. Era cu hainele lui obişnuite, cele cu care umbla aproape în fiecare zi.
Vroia la WC. Observă unul în apropiere şi porneşte într-acolo.
Deschide uşa şi începe să-şi facă treburile, când, cineva îl bate pe umeri:
- Hai , mă’ omule, la WC! Nu vezi că te pişi pe uşă? Uită-te ce-ai făcut pe covor! Ce naiba, chiar aşa de beat eşti?
Se lasă condus.
Visa!? O uşă se deschide.
“- Ce-i asta? Alt WC? Oare ce trebuie să fac?”
N-avea habar. Totuşi, puţin mai târziu îşi dă seama că se află în pat şi că poate fi liniştit.
Urmează o gaura neagră.
Afară mijesc zorile.
Marcu deschide ochii. Aşezarea patului îi aruncă în pupile dreptunghiul alb al ferestrei. Simte o undă de panică.
„- Se face ziuă! Trebuie să mă scol şi să merg la muncă! Cum se face, însă, că nimeni nu mişcă prin casă? Mă, da’ ce mă doare capul! Unde o fi pus nevastă-mea antinevralgicele?”
Pipăie deasupra capului. Nu găseşte decât ţigările şi scrumiera. Se ridică puţin şi, la palida lumină a zorilor, vede paharul.
“- Oare o mai fi ceva în el?”
ÎI apucă şi, şimţindu-i greutatea, se bucură.
“- Cum naiba l-am sărit?” îşi zice şi îl goleşte fericit.
O căldură plăcută îi cuprinde corpul, iar muşchii i se destind. Durerea de cap începe să slăbească.
“- Parcă aşa-i mai bine!”
Se aşează pe o parte şi în curând somnul îl cuprinde din nou. Acum este relaxat şi liniştit.
Fereastra devine tot mai luminoasă fără ca Marcu să bage de seamă. Nici nu-l interesa.
***
Dimineaţa târziu, Marcu cască ochii. Soarele îl loveşte cu gloanţe strălucitoare prin ferestre. Soţia bântuia prin casă.
Marcu întreabă pleoştit:
- Cât este ceasul, Maricico?
- E 11! răspunde ea anemic.
- Aşa-i că am pierdut autobuzul?
- Ce autobuz? Chiar nu ştii că azi e sâmbătă? Crezi că altfel te-aş fi lăsat să dormi atât?
- Dă-mi un antinevralgic.
- N-am! Unul singur a fost şi l-am luat eu!
- Nu mă mir! De câte ori am nevoie de o pastilă, nu este. În rest, sertarele sunt pline.
- Ce-ţi trebuie?
- Mă doare capul!
- Bineânţeles! După câtă vodcă ai băgat în tine, m-aş fi mirat să nu te doară!
- Femeie, ai sau nu?
- Am, dar ştii bine că degeaba iei, pentru că tot nu-ţi foloseşte. Uite, acolo, în sticlă, ţi-a mai scăpat nişte vodcă. Mare minune!
- Dă-o încoa’, vorbim pe urmă!
- Luate-ar dracu’ de tâmpit! Nu vezi în ce hal eşti? Nici nu ştii ce-i cu tine! Ia zii... mai ştii ce-ai făcut azi-noapte? Norocul tău că nu s-au trezit copiii să te vadă!
- Ce-am făcut?
- Te-ai pişat pe uşă şi pe covor!
- Hai, lasă-mă! Astea sunt invenţii de-ale tale!
- Du-te boule, dincolo, să vezi covorul ud! Ţi-am pregătit în curte vana cu apă! Să-l clăteşti şi să-l intinzi pe sârmă, să se aerisească.
- Acum nu pot, sunt bolnav, lasă-l pe măine.
- Da, să se împută toată casa! Mişcă-te, nu sta ca o lăhuză!
Femeia se deslănţuise şi nu voia să-l ierte deloc.
- Maricico, nu vezi că mi-e rău?
- Ba, văd, dar nu eu ţi-am băgat pe gât!
- Nu mi-ai îndesat, dar nici nu m-ai oprit!
- Cine să te oprească, mă, ce-i prima dată!? Cine se poate înţelege cu tine când o iei la cap!
- Da’, când am venit acasă, nu aveam nimic la cap!
- Asta să i-o spui cui vrei, nu mie, care te cunosc şi te suport de atâţia ani...
- Uite ce este... îmi recunosc defectele, dar nu văd de ce trebuie neapărat să ne certăm!
- Nu trebuie! Dar taci şi lasă-mă în pace! Acum se scoală copiii şi vor de mâncare. Zaci acolo, că nu-ţi are nimeni grija.
- Mai dă-mi un pic de vodcă şi tac!
- Păi, n-ai băut-o mai înainte?
- Ba da, dar mai vreau!
- Nu mai am!
- Hai, că nu mori tu din asta!
- Nu mai am, nu înţelegi!?
- Lasă că ştiu eu, tot ai pus ceva deoparte! Nu ziceai că mă ştii de o grămadă de ani?
Femeia ştie bine cu cine are de-a face, aşa că nu o mai lungeşte. Se învârte pe lângă fereastră şi extrage de după perdea un pahar plin ochi cu aceiaşi păcătoasă vodcă. I-l întinde neuitând să completeze oferta cu observaţiile necesare:
- Na, tembelea! Trebuie să o iei de la început... nu ţi-a ajuns cât ai băut ieri... lua-te-ar dracu’!
După o pauză, femeia continuă:
- Dacă nu aş ştii câte parale faci, te-aş lăsa să mori în durerea ta!
El, gustând, bucăţică după bucăţică:
- Mă, da... bună mai e!
- Bună pe dracu’! Altădată spuneai că-i o porcărie, azi, că e bună...Să tâmpeşti, nu alta!
- Lasă, nu tâmpi, că mai am nevoie de tine!
- De ce? Să te slugăresc şi să-ţi dau la pat, ca la un belfer? M-am săturat de tine până-n gât!
- Şi eu de tine şi de dădăcelile tale!
- Atunci, de ce m-ai luat, mă, slutule!?
- Dar ce, eu te-am luat?
- Aşa este! Eu te-am luat pe tine şi mă întreb de ce!? Frumos nu eşti, deştept… nu eşti, bani, nu ai...
- Bani, nu, deştept şi frumos, da!
- Tu, deştept? Păi, dacă erai deştept, nu ajungeai cum eşti!
- Şi cum sunt?
- Beat!
- Adevărat! Cel puţin acum! Recunosc. Sunt beat, dar conştient.
- Nu am mai văzut beţivi conştienţi! Nu-ţi dai seama, mă, ce-i cu tine şi ce prostii vorbeşti?
- S-o crezi tu! Când mă voi trezi, pe toţi am să vă popesc!
- Du-te, omule, şi te culcă!
- Dă-mi o ţigară!
- Ai, acolo, la cap!
El se ridică şi caută pe suportul de la pat.
- Am găsit ţigările, dar bricheta nu este!
- Caută mai bine!
- Dă-mi ceva de aprins, că aici nu este nici o brichetă!
Aproape că ţipase, aşa că femeia îl atenţionează:
- Nu mai ţipa, trezeşti copiii!
- Tu-i trezeşti! Te-ai sculat cu noaptea-n cap, ca o buhă, ai pufăit ca o locomotivă şi ai lăsat bricheta la nimereală. Dezordonată precum fii-tu!
- Vezi că e şi fii-tu sau crezi ca l-am făcut în eprubetă!
- Nu spun nimic. Iar incepi?
- Păi, nu spuneai tu... lasă că văd eu cu cine seamănă...
- Îmi dai un foc sau nu!?
- Na-ţi un chibrit, nu ştiu unde-i bricheta!
- Eram sigur!
Ia chibritul şi îşi aprinde ţigara. Trage câteva fumuri tăcut, apoi începe să se strâmbe.
Zice:
- Na, ia-o de aici că nu pot fuma!
- Sigur, te ia naiba, nu ai aer! Aşa îţi trebuie, dacă bei şi porţia porcului...
- Ce-am băut femeie, ce-am băut? Două pahare de vodcă!
- Care două pahare, ai băut jumătate de litru!
- Dar a mai rămas din ea!
- A mai rămas, dar ai băut-o acum şi te-ai îmbătat din nou.
- S-o crezi tu! De-abia acum am de gând să mă îmbăt! Sper că ţi-au mai rămas bani!
- Ia-ţi gândul! Nu-ţi dau niciun şfanţ!
- Nu-mi place cum vorbeşti! Ai să-mi dai, că sunt bani câştigaţi de mine! Dacă m-ai fentat ieri, nu înseamnă că merge şi azi.
- Nu te-am fentat, tu mi-ai dat! Decât să te gândeşti numai la băutură, mai bine sparge-ţi capul cum o scoatem la capăt!
- Acum nu vreau să mă gândesc! Întâi să mă limpezesc, pe urmă... vedem noi!
- Aşa n-ai să te trezeşti niciodată!
- Ba, am să mă trezesc şi, după ce îmi limpezeac mintea, o să-i bag pe toţi undeva! Sunt eu cum sunt, dar nici chiar aşa!
Femeia îşi vede netulburată de treabă. Asta însemna că este obişnuită cu astfel de discuţii şi că îşi cunoşte bine soţul. Ca să spună totuşi ceva, întreabă:
- Ce gânduri ai?
- Nu ştiu! răspunde el scurt şi continuă după o pauză:
- Încă nu este clară situaţia. Nu pot decât să aştept, poate se întorc lucrurile. În orice caz, nu va fi sfârşitul lumii!
- Bine! În timp ce gândeşti profund, spală şi covorul!
- Chiar vorbeşti serios?
- Cât se poate de serios! Vezi, pe hol, peria şi săpunul de rufe. Nu trebuie cine ştie ce, nu ai apucat să faci mare lucru până m-am sculat eu, dar tot trebuie clătit puţin.
Bărbatul se ridică încet. Mişcările bruşte îi deplasau un bolovan prin cap. Iese în curte. Era adevărat. În curte îl aşteptă o vană în care vede covorul a cărui absenţă din casă nu o observase. Pune scândura de frecat şi începe să tragă de covor pentru a-l aşeza pe ea.
Muncă grea pentru un biet om cu capul greu.
Pune covorul în două, întinde cu săpun şi începe să frece.
Mânuind peria se gândeşte:
“- Ce-or zice vecinii? Ditamai ăla să spele ţoale!”
Şi apoi tot el:
”- Halal nevastă!”
Până la urmă o scoate la capăt şi îşi concretizează munca sub forma unui covor întins pe sârmă la uscat. Aruncă apa la canal şi, cu pantalonii uzi de la genunchi în jos, intră în casă.
- Măi femeie, cred că acum merit şi eu un rachiu!
- A dracului pielea pe tine! Tot la asta ţi-e gândul?
- La ce altceva? Ce-am avut şi ce-am piedut! Doar n-o să-mi iau gâtul!
- Ştiam că aşa o să se întâmple!
Arătând spre bufet spune:
- Uite acolo, dar să ştii că este sfârşitul sfârşitului! Nu mai pupi nimic! Ai grijă cum îl bei, să nu plesneşti!
- Ce nevastă grijulie am! o complimentează el şi îşi vede de treabă.
Privindu-l compătimitor, soţia adăugă:
- Ai noroc de mine că mi-e milă de tine şi că ai rămas fără slujbă, altfel...
- Altfel ce?
- Ţi-aş fi dat un şut în fund şi te-aş fi legat de pat, ca să-ţi treacă pofta de băut!
- Nu despre poftă e vorba! E ceva mult mai grav!
Părea atât de serios, încât, soţia rămâne tăcută.
***
Seara târzie îl găseşte din nou în pat visând frumos. Tot într-un târziu, cei ai casei, soţia şi copiii, se adună în faţa televizorului. Acesta se stinge abia în apropierea miezului nopţii, când, somnul şi liniştea pune stăpânire pe tot ce mişcă prin casă.
Noaptea pare netulburată de zbuciumul muritorilor şi de visele lor.
Ca un blestem, pe lângă durerea de cap, care, după ce îl iertase o dată, revine, Marcu se trezeşte şi somnul nu se mai lipeşte de el toată noaptea. Mintea-i este înceţoşată şi bântuită de tot felul de gânduri, iar corpul de senzaţii ciudate. Furnicături, transpiraţie, dureri musculare, toate îşi găsesc loc de manifestare în trupul său. Se ridică din pat, îşi spală faţa cu apă rece şi iese afară la aer curat. ÎI cuprinde repede frigul şi este nevoit să revină în pat. Somnul, însă, ioc. Aprinde o ţigară şi îşi pironeşte ochii într-un punct luminos ce răzbătea prin fereastră.
Zorile îl ajung cu ultima ţigară în gură şi cu ochii înfipţi în lumina albă a zilei ce era pe cale să înceapă.
***
S-a făcut ziuă de-a binelea. Prin casă se aud zgomote. În uşă îşi face apariţia soţia, care, cu voce blândă, îl întreabă:
- Ce faci, te-ai trezit?
- Nici nu am dormit, m-am chinuit toată noaptea!
- Te doare capul?
- Acum, nu!
- Vrei un antinevralgic?
- Nu!
- Vrei un rachiu?
- Nu!
Femeia îşi iese din fire:
- Altceva nu ştii să spui? Ce mama naibii vrei?
- Nu vreau nimic! Vreau să mă laşi în pace!
- Da’ ce, ai mustrări de conştiinţă?
- Te rog, singurul lucru pe care îl vreau e să mă laşi în pace! Nimic altceva!
- Să-ţi pun nişte apă să te bărbiereşti, dacă poţi!
- Pune! Văd eu dacă pot! Oricum trebuie să mă rad, chiar dacă o să mă ciupesc.
Se ridică din pat hotărât. Degeaba. Capul, deşi nu-l durea, dădea impresia că-i umflat. Face câţiva paşi, dar prea se mişcă toate în jurul Iui. Se apleacă şi se ridică repede pentru a-şi da seama în ce stare se află. Proastă încercare. Era cât pe ce să cadă peste măsuţa de lângă pat.
Gândeşte cu voce tare:
- Ce naiba, parcă aş fi băut acum!
Se trânteşte din nou în pat. Duce mâinile la tâmple şi începe să maseze. Nimic. Îşi mută mâinile pe ceafă şi începe să se scarpine cu nădejde. Tot degeaba. Nu simte nicio îngăduinţă.
Îşi zice:
- Poate că până diseară îmi revin!
De alături se aude vocea soţiei:
- Nu vrei să mănânci ceva?
- Aş mânca, dar nu cred că pot. Îmi vine să vomit şi nu ştiu de ce.
- Al dracului! Nu ştie de ce!
- Da, nu ştiu de ce! Am băut ieri şi după o noapte ar fi trebuit să-mi revin, cât de cât!
- Păi, ţi-a trecut! Gândeşti, dar nu poţi sta în picioare, se învârte casa cu tine... ca de obicei!
- Cam aşa ceva!
- Eu zic să bagi ceva sub nas şi-o să fie bine! De acord?
- Da! Aş face orice, numai să scap! Stau şi mă întreb: cum se face că vecinii ăştia beau toată ziua şi nu văd pe niciunul văitându-se?
- Nici n-ai să-i vezi! Îşi iau porţia de dimineaţă şi se anesteziază... Toată ziua sunt mangă! Nu ştii cum sunt când sunt treji.
- Bine, dar când vorbeşti cu ei nu bagi de seamă nimic! Ba, mai mult, te fac să crezi că tu nu eşti întreg la minte.
- Normal, pentru că tu te simţi cu musca pe căciulă! Pentru ei e o stare normală. Tu încerci să te eschivezi, eşti de acord cu tot ce spun ei şi... abia aştepţi să te lase în pace.
- Asta cam aşa-i! Cum le ştii tu pe toate!
- Hai, că ţi-am încălzit mâncarea! Vino şi bagă în tine! Te vei simţi mai bine şi, poate, laşi dracului poftele!
Se aşează la masă şi începe să mănânce, dar mâncarea i se pare fără gust. Ştie de ce şi se străduieşte să înghită totuşi.
Până la urmă reuşeşte să termine jumătate de felie de pâine şi ceva mâncare. Cu profund regret, împinge farfuria spre mijlocul mesei explicându-i soţiei:
- Nu pot. Simt că-mi vine totul înapoi!
- Lasă, mănânci puţin şi des, până îşi dă drumul stomacul!
- Ce naiba! Am impresia că n-o să pot mânca niciodată! Parcă am un bolovan în piept care stă gata să-mi iasă pe gură!
- Asta să-ţi fie învăţătură de minte! Dar ce vorbesc eu? Niciodată nu te-ai învăţat minte! Îţi trece şi uiţi! Uiţi chiar prea repede şi o iei de la capăt la fiecare salariu.
- Dacă mi-ar fi rău de la început, în mod sigur aş renunţa. Din păcate, atunci când beau, mă simt bine şi chiar îmi place senzaţia pe care mi-o dă. Îmi închipui că ceva asemănător trebuie să se întâmple şi cu drogaţii.
- În mod sigur!
- Nici prin gând nu-mi trece că mai târziu o să mă ia dracu’! Mi se pare că am mintea limpede, gândurile clare, nu mă inhibă problemele de fiecare zi. Le uit şi mă gândesc la ce îmi place. Tu ştii ce îmi place mie?
- Da, ştiu! Îţi plac farfuriile zburătoare şi caii verzi pe pereţi! Şi femeile, era să uit!
- Prostii! Mă vezi pe mine crai?
- Am zis şi eu, aşa!
- Râzi de mine? Greşeşti de mai multe ori! Va veni o vreme când nu va mai râde nimeni, iar tu ai să te miri de ce bărbat deştept ai!
- Şi când o să fie vremea aia?
- Degeaba mă iei la vale! Vremea aia o să vină mai curând decât crezi! Atunci să vezi!
- Mamă, ce ameninţări! Şi, cam ce ai să faci, mata’, atunci?
- Am să-i bag pe toţi undeva şi-am să fiu boier!
- Mă, da’ tare mai eşti! Să mor dacă nu-mi vine să râd şi nu pot! Ai crede că te iau în serios!
- Ar fi cazul! Nu poţi râde pentru că ştii că am dreptate şi că aşa o să fie! Sunt prea deştept ca să nu fac nimic!
- Cred că ţi-au murit lăudătorii!
- Nu mă interesează părerile nimănui, fie pro sau contra!
- Ştii ce, eu am treabă! Găseşte-ţi şi tu ceva de făcut! Sparge lemne, mătură curtea...
- Nu vrei să mă scuteşti? Am despicat lemnele înainte de a le băga în magazie tocmai în ideea de a nu mă sâcâi toată ziua. Când eu tăiam şi căram, nu aţi venit niciunul să mă ajutaţi. Toţi aveaţi altceva mai bun de făcut. Acum, dacă vreţi ceva, descurcaţi-vă! Eu nu mişc un deget! Am şi eu dreptul să stau o zi cu cracii în sus!
- De-acum ai să tot stai! Câteva zile şi iei vacanţă! Atunci să văd cum îţi spargi capul! Noroc de tine că-l ai destul de tare şi se va sparge greu!
- Ba, n-o să se spargă deloc! Când ai de gând să te laşi de cobit, iubiţico?
- Niciodată! Nu cobesc, spun ce ştiu şi ştii şi tu!
- Cruntă nefericire! Ştiu că ai dreptate!
Resemnat şi moale, cu mişcări încetinite, Marcu îşi aprinde încă o ţigară. Una din nenumăratele ţigări pe care avea să le fumeze de aici încolo. Trage două fumuri la rând şi urmăreşte cu interes rotocoalele de fum.
- Fii atentă, cred că am să iau bani! Am făcut o grămadă de cercuri!
- Ai să iei un rahat mare şi lat! De unde dracu' să iei? Poate să dai, că ai destui de dat!
Femeia se învârtea prin casă horbocăind oalele. Zgomotele îi provocau lui Marcu o stare de nelinişte.
- Mai chinui mult cratiţele alea? Mă calci pe nervi!
- N-am ce-ţi face! Trebuiesc spălate, s-au adunat prea multe.
- Mai bine fă o cafea!
- Este făcută, dar e rece!
Maricica se duce la dulap, umple o cană mare cu cafea şi i-o întinde zicând:
- Ai de gând să stai aşa toată ziua? Poate te scoli şi faci puţină mişcare! Ai să anchilozezi de-atâta stat!
- Fac destulă mişcare toată săptămâna! Azi este zi de odihnă! Nu am de gând să fac nimic!
- Bine! Măcar lasă-mă să-mi văd eu de treabă! Dacă îţi trebuie ceva, ia-ţi şi singur!
Îl lasă cu ceaşca în mână şi trece la bucătărie.
Rămas singur, Marcu se pomeneşte privind ecranul stins al televizorului ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce film nemaipomenit. Pentru câteva clipe încremeneşte având senzaţia că nu mai există. Nu aude şi nu vede nimic. Nici măcar nu se gândeşte la nimic. Totul i se pare mort în jur. Şi-i pare a fi noapte, iarăşi noapte. O noapte foarte adâncă având drept capăt un punct fără culoare. Se străduieşte să dea culoare acelui punct, dar nu reuşeşte.
Un zgomot prin casă îl face să tresară. Un timp priveşte în ceaşcă, apoi soarbe din cafea. Priveşte din nou ecranul televizorului. Încercă să se gândească la ceva, dar gândurile nu i se legau nicicum.
- Trebuie să merg la doctor! se pomeneşte el vorbind. Ceva nu este în regulă cu mine! Ori sunt nebun, ori sunt pe cale de a înnebuni! Poate că nevasta are dreptate să mă facă ţîcnit! Oricum, bine nu sunt!
Încetează a mai glăsui tare, dar gândeşte în continuare:
“- Ce bine ar fi să fiu acum călugăr într-un schit singuratic, pierdut undeva prin păduri şi munţi... Să nu am nicio grijă... Să nu-mi aibă nimeni grija!”
Clipeşte din ochi şi îşi scutură capul. În cameră îşi fac simţită prezenţa cei doi copii.
Fetiţa îl roagă:
- Tata, ne laşi să vedem desene animate?
- Pe tine te las, dar calul cel mare să treacă la învăţat!
Marian, băiatul cel mare, se uită strâmb, dar nu comentează şi trece la executarea dispoziţiei, evident neplăcută.
- Să mă chemi la buletinul de ştiri, îi cere el fetiţei.
Marcu părăseşte încăperea şi se îndreaptă spre bucătărie.
Către soţie:
- Tare mi-ar plăcea să fiu un câine! Să latru când vreau, să scheaun când mi-e foame, să urlu când nu-mi convine ceva, să mă piş unde vreau, să rup lanţul la duşmani şi, în general, să nu-mi pese de nimic!
Învârtind cu lingura prin oale, femeia face aprecieri:
- Treaba-i bună! Azi vrei câine, mâine poimâine... cine ştie! Ţi-a trecut vreodată prin cap să mergi la un doctor? Nu ţi-ar strica!
- Chiar mai 'nainte m-am gândit! Îi spun ce şi cum, el îmi zice că-s nebun, îmi dă o traistă de pilule, eu le înghit şi devin bleg. Mai departe… Lumea care mă vede zice că sunt beat sau, şi mai rău, că sunt drogat. Pe urmă… Se găseşte cineva să mă ducă la spital. Acolo or să-mi umfle curul cu injecţii şi or să-mi dea trimitere la alt spital, unul mai bun, specializat!
- Oricum, de o bună bucată de vreme ceva nu este în regulă cu tine!
- Sigur că nu-i în regulă! M-am săturat de viaţa asta! M-am săturat de navetă, m-am săturat să strănut când văd un şef, m-am săturat să mi se numere ieşirile la WC, să dau socoteală pentru nimic, să tremur pentru nimic şi să aştept să se facă mâine! Trebuie să fac ceva! Să schimb ceva!
- Ei, bine, nu mai ai mult şi poţi face ce vrei! Ba, chiar mai mult! Abia aştept să te văd, zmeule!
- Mersi de încurajare! Tu nu vezi că suntem amândoi în aceiaşi barcă? O să înotăm împreună şi dracu’ ştie dacă vom ajunge la mal vreodată! Decât să mă jeleşti pe mine, mai bine jeleşte pentru amândoi sau, şi mai bine, pentru toţi!
- Nu jelesc pentru nimeni! Nu suntem nici primii, nici ultimii care ajung în situaţia asta. În loc să-ţi plângi de milă, ar fi bine să faci nişte socoteli şi nişte planuri.
- Ce socoteli, ce planuri, femeie? În capul meu este o varză de zici ce-i aia! Dacă mă aplec, curge toată materia cenuşie, ca muştarul botezat de la crâşma de peste drum. Am nevoie de o pauză de câteva zile, cu cracii în sus, ca să mi se refacă neuronii. Abia pe urmă să încep a gândi! Acum, însă, nu mă sâcâi! Am altă treabă.
- Ba, să n-ai nicio treabă! Gata, s-a terminat! Aeriseşte-ţi creierul în timp ce greblezi prin curte. S-au adunat o grămadă de gunoaie şi iarba e albă sub ele. Ştiam că-ţi place iarba, du-te şi piaptăn-o!
- Azi, Duminica?
- Ce dacă!
- Lasă iarba! Oricum mai avem puţin şi mergem la păscut! Atunci să vezi tu frumuseţe!
- Băiete, eşti un om pierdut! Eu aş zice că tot mai bine e să te vadă un doctor? Poate îţi dă un concediu medical şi devii şi tu om. Prea ai luat-o pe de lături!
- Ştii ce?
- Ce?
- Vreau să plec în oraş!
- Du-te!
- Mă duc, da'...
- Da'... ce?
- Îmi trebuiesc nişte bani!
- Bani? Ce să faci tu cu banii?
- Nimic! Să-i am şi eu… acolo! Poate mă întâlnesc cu cineva…
- Şi mergeţi la o bere şi… aşa mai departe! Lasă, că ştiu eu!
- Dacă tot ştii, de ce mă laşi s-o fac pe milogu’? Ştii că nu-mi place să merg în oraş cu buzunarele goale! Dă-mi, măcar, bani de ţigări, dacă nu vrei mai mult!
- Oare, toţi aia de la voi sunt ca tine?
- Nu toţi, cei mai mulţi! Mai sunt şi din ăia care se scarpină în fund pentru o bere! Aşa ca tine.
Ştiind că n-o scoate la capăt, femeia îi aduce resemnată câteva bancnote. Două minute mai târziu bărbatul iese pe poartă, cotind spre zona cu clădiri înalte ce se vedeau nu prea departe.
Aşa cum bine bănuise femeia, timpul se scurge pe nesimţite şi omul ei, nici gând să-şi facă apariţia. Când soarele dispare după culmi se produce şi evenimentul. Poarta se deschide şi se aud paşi în curte. Lucru curios, omul ei nu este beat. Cel puţin aşa părea la prima vedere.
”- Da, nu e băut deloc! Aşa ceva nu se poate!” îşi tot repeta femeia.
Când acesta intră în casă îl întâmpină ironic:
- Să nu-mi spui că mi-ai adus şi restul!
- Chiar aşa, am făcut mare economie! Cu banii ăştia, precis ne pricopsim!
- Ia, trage-mi o poveste! Ştiu că ai talent!
- Dezamăgire! N-am nici o poveste! Am umblat ca prostu’ peste tot prin târg! Mai exact, m-am învârtit precum câinele în jurul cozii.
- Şi?
- Şi m-am întors acasă!
- Te înţeleg, dar nu-i cazul să fii exagerat de pesimist. Altă dată optimismul ţi-era religie.
- De două zile îmi este imposibil să leg două idei. În capul meu este o adevărată buimăceală!
- O să-ţi treacă! Eşti, încă, mahmur! Sigur ai să gândeşti altfel mai târziu, peste câteva zile. Trebuie să te obişnuieşti cu ideea. Discută cu colegii de suferinţă, vezi ce zic. Careva trebuie să aibă ceva idei.
- Grozavă încurajare! Să ştii că unora nici nu le pasă. Unii chiar se bucură de parcă le-a fătat vaca!
- Nu ăştia trebuie să te intereseze.
- Azi nu interesează pe nimeni nimic, doar propria-i persoană!
- Şi asta e adevărat, dar sunt şi excepţii.
- Eu nu aştept să gândească alţii pentru mine. Ce iese din capul meu mi se potriveşte cel mai bine. Am verificat asta de nenumărate ori. Aşa va fi şi acum. Am, însă, senzaţia neplăcută a unui timp pierdut. Mă simt bătrân şi obosit. Îmi lipseşte inconştienţa tinereţii.
- Ai s-o regăseşti! Viaţa poate reâncepe la orice vârstă.
- Placa asta e bună, dar veche şi greu mai poate încălzi pe cineva. Acum trebuie una nouă. Cei tineri pot încerca diverse variante, au timp, eu nu!
- E inutil să te frămânţi! Odihneşte-te! Când ai capul limpede, noaptea nu mai pare atât de neagră.
- Copiii? întreabă Marcu mai mult ca să schimbe vorba.
- Pe-aici!
- Merg la ei, vreau să-i necăjesc puţin. Când sunt cu ei mi se îmbunătăţeşte moralul.
- Cel mai bine! Eu mai am ceva treabă pe-aici!
***
Şi ziua s-a sfârşit şi-a devenit noapte.
Noaptea dorm şi copiii şi părinţii.
Doar pentru el…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu