UMBRA ALBĂ (1)

În sprijinul cititorului

Aceasta este o carte de ficţiune, cu tentă paranormală, structurată în trei părţi:

 „Însoţitorul”,

„Inimă de împrumut” şi

„Singur”.

Personajele sunt absolut credibile, iniţial fără legătură unele cu altele, dar care se întâlnesc la un moment dat în virtutea unui destin asemănător patronat de o entitate astrală (Creatorul), al cărei asistent-operator, Umbra Albă, le supraveghează şi coordonează existenţa prin intermediul altor entităţi pe care cititorul le poate identifica uşor.

Personajele şi acţiunile lor ridică o serie de probleme existenţiale pe care încearcă să le rezolve în felul lor, de multe ori încălcând normele societăţii. 

Stilul naraţiunii nu urmează neapărat canoanele unor scrieri clasice, se bazează pe dialog şi sugestie, iar nu pe descriere, dar asigură o lectură plăcută şi antrenantă, aşa cum îşi doresc cititorii moderni.

Partea întâi

Însoţitorul

Dimineaţă. Şedinţă de lucru la clinica de cardiologie. Alături de personalul specializat sunt prezenţi şi câţiva studenţi la medicină, dar care nu au drept la cuvânt, deşi subiectul întrunirii este chiar colega lor Marta.

Şeful clinicii, doctorul Cristea, expune problema:

- Concluzie în urma testelor şi analizelor de laborator: avem un donator şi doi bolnavi compatibili, un bărbat de 60 de ani şi o fată de 23 de ani...

- Nu e numai o fată, e colega noastră, Marta! nu se pot abţine studenţii.

- Ştiu foarte bine cine este, dar nu voi hotărâţi aici şi acum! replică şeful clinicii, apoi către echipă:

- Ce propuneţi?

- Eu cred că în situaţia de faţă nici nu avem ce discuta, spune unul dintre medicii de faţă. Vârsta primează.

- Aşa ar trebui să fie, numai că... vedeţi voi, Marta, tânăra în cauză, are o patologie şi un organism care îi permite o perioadă de aşteptare mai lungă. În plus, donatorul nu este perfect sănătos, la viaţa lui a fumat şi a băut cam mult.

Acelaşi medic, singurul care-şi permite comentarii, anticipează:

- Vrei să spui că, fiind mai tânără...

- Exact! îi taie Cristea elanul. O să-mi spuneţi că toţi suntem bolnavi încă de la naştere. Ştiu că nu e corect din punctul vostru de vedere, dar, uneori, există şi alte considerente de care trebuie să ţinem seama.

- Dacă hotărârea e luată, la ce ne-am intrunit aici? întreabă acelaşi medic întotdeauna contra.

- Pentru că aşa cere procedura! vine tăios răspunsul.

- Nu înţelegem! spun aproape în cor cei prezenţi.

- Îmi pare rău că nu vă pot motiva decizia mea în acest moment, dar, printre altele, nu vreau să pun o inimă de bărbat unei femei. Va trebui să acceptaţi propunerea mea de a-l opera pe Ilie.

Agitaţie şi între medici şi în asistenţă. Doctorul Cristea se ridică în picioare şi hotărăşte:

- Dacă ne pierdem în discuţii, nu mai operăm pe nimeni. Fiecare la treaba lui, ştiţi ce aveţi de făcut! După aceea puteţi apela consiliul medicilor, iar eu voi suporta consecinţele, oricare ar fi ele. Studenţii pot asista prin monitoare.

O vreme, echipa doctorul Puiu Cristea forfoteşte prin blocul operator, pregătind intervenţia.

Urmează ore de tensiune pentru toată lumea şi când totul ia sfârşit, studenţii se reped pe urmele doctorului, dar fără succes. Acesta se retrage în cabinet şi cere o cafea. Păzind ibricul aşezat pe un reşou antic, asistenta ţine să-i amintească:

- Ştii bine că nici inima ta nu e tocmai în ordine, ar fi bine să-ţi iei o pauză mai lungă.

Doctorul nu-i răspunde, soarbe o gură de cafea şi dă să pună ceaşca pe birou, mâna îi tremură puţin, ceaşca îi alunecă şi se răstoarnă. Asistenta se grăbeşte cu un prosop, însă el o opreşte cu un gest al mâinii şi priveşte ţintă cum pata de lichid maroniu capătă forme bizare care-l fac să simtă junghiuri prin piept.

- Semn rău, spune asistenta stergând în cele din urmă petele. Dacă doriţi, continuă ea, vă pun alta.

- Nu-i nevoie. Poate că ai şi tu dreptate. După fiecare astfel de operaţie mă simt epuizat fizic, dar mai ales psihic. E ceva în subconştientul meu care se îndoieşte de ceea ce fac. 

*

Undeva, într-un spaţiu astral nedeterminat, în faţa unui pupitru sofisticat, plin de butoane şi a unui ecran la fel de nedefinit, o Umbră Albă, fără chip, stă în picioare şi urmăreşte interviul doctorului Cristea dat unei domnişoare de la o televiziune locală:

- Ce şanse credeţi că are bolnavul?

- Are toate şansele, altfel nu făceam intervenţia!

- Nu vă este teamă de complicaţii?

- Cum să nu! În tinereţe am învăţat că neprevăzutul este prezent peste tot, nu numai în medicină. Acum nu mai sunt aşa de convins. Să sperăm că Cel de Sus va fi de partea noastră. Un eşec în cazul Ilie ar fi o mare dezamăgire pentru mine şi un păcat faţă de acea frumuseţe de fată!

Umbra Albă, fără chip, din faţa ecranului comentează:

- Cel de Sus a rânduit altfel treburile, doctore! Ai încălcat nişte orânduieli divine. Cum îţi permiţi tu să le schimbi? Eu ce fac acum?

O Voce Astrală îi răspunde:

- Vezi? Şi tu ai incertitudini, Umbră a Morţii, omul este şi el o creaţie divină şi are libertatea de a alege. Ba, mai mult, este şi el un creator! Tu trebuie să stabileşti dacă alegerea lui este corectă.

- Mda! se resemnează Umbra Albă şi începe a manevra butoanele de pe pupitru. Tastează: „Marta la 24 de ani – Enter”.

Ecranul se întunecă.

- Mda! repetă umbra şi modifică tastarea: „Marta la 40 de ani – Enter”.

Pe ecran apare un tânăr de vreo 20 de ani îmbrăţişând o doamnă cu ochii înlăcrimaţi.

- Nu-ţi fă griji, mamă, totul va fi bine, plec la studii, nu la război! Nu se va întâmpla nimic rău. Ai să vezi!

- Mda! repetă operatorul alb. Cum vine asta? O să am ceva de lucru!

Modificâ din nou tastarea.

Pe ecran reapare doctorul.

*

 Cristea părăseşte clinica şi se îndreaptâ spre casă singur în maşina lui veche.

La un semafor, doctorul duce mâna stângă la piept, apoi depăşeşte intersecţia, opreşte maşina în marginea trotuarului şi îşi lasă capul pe volan.

*

- Nu, nu aşa! se revoltă Umbra Albă din faţa ecranului. Trebuie să vedem ce şi cum!

*

Fără convingere, Cristea îşi reia drumul către casă, acolo unde nu-l aşteaptă nimeni, burlac fiind. Meseria nu i-a lăsat timp de altceva, a trebuit să aleagă şi a ales. Mereu a trebuit să aleagă, chiar şi azi, cu acel transplant.

„Dacă  am greşit şi acea tânără frumosă nu rezistă? Sigur, burlăcia m-a influenţat. Dacă nu am ales bine? îşi repetă el în gând, cuprins de îndoieli. Am ales cu inima un transplant de inimă!”

Intră în casă şi se aşează pe fotoliu, unicul din casă. Închide ochii şi aţipeşte.

*

Umbra fără chip manevrează iarăşi butoanele.

*

Pendula din camera doctorului bate ora exactă. Cristea se trezeşte şi o priveşte. În locul cadranului, un ochi uriaş scanează încăperea şi se opreşte în ochii lui.

- Mi-a sosit ceasul? întreabă el pe nimeni.

Ochiul din pendulă coboară spre piept, pătrunde în interior şi proiectează pe ecranul Umbrei Albe o inimă în suferinţă, dar strălucitoare ca un diamant.

*

- Mda! Probleme mari pentru amândoi, doctore, mari de tot! Dai viaţă altora, iar tu ar trebui să vii cu mine. Ce mă fac?

- Ei! se aude Vocea Astrală. Nu te mai tângui! Vezi? El a ales, acum e rândul tău.

- Mda! Să zicem că mai sunt speranţe. Am să cercetez arhiva însoţitorilor, mormăie Umbra Albă, butonând la pupitru.

- Ilie, dragule, eşti primul pe listă! Te-ai ales cu o piesă de schimb cât de cât funcţională, să vedem ce faci cu ea acum!

*

Pe un drum abrupt de munte coboară cu mare grijă un cortegiu de oameni smeriţi. De jur împrejur numai brazi şi cetină uscată, alunecoasă. În loc de coşciug, în faţa procesiunii păşeşte Ilie, demn ca un martir pe care nu-l deranjează că merge spre eşafod.

Într-un luminiş, procesiunea se opreşte pentru execuţie, dar se constată repede că locul este total nepotrivit procedurilor de urmat, astfel că se hotărăşte amânarea ei până jos, la ieşirea din pădure, pe o câmpie întinsă şi însorită.

Rămas în urma cortegiului, doctorul Cristea zăreşte o potecă de-a curmezişul pădurii şi alunecă pe ea, ajungând jos înaintea tuturor. În faţa lui, sprijinită de ultimul copac, stă cuminte o fată frumoasă îmbrăcată în alb. Cristea îi aruncă o privire şi dă să se apropie, dar fata nici nu clinteşte. Uitând de restul lumii şi nedumerit, porneşte mai departe spre câmpia din faţa lui. 

*

Doctorul deschide uşa salonului şi îl priveşte pe Ilie din prag. Simţind mişcare în apropiere, Ilie deschide ochii pentru prima dată după operaţie. Pădurea şi cortegiul au dispărut. Încă buimac, nu prea are habar despre ce şi cum i se întâmplă. Caută în jur. Îşi priveşte branula înfiptă în mână şi înţelege că se află într-un spital. Zgomotele ce pătrund prin uşa deschisă îi atrag atenţia. Abia acum păşeşte şi Cristea spre el, spunându-i:

- Omule, ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap!

          Ilie se pipăie pe creştet şi-i răspunde:

- Cred că n-a găsit nimic în el şi s-a lăsat păgubaş. Doctore, nu ştiu cum, dar tocmai te-am visat! Ce zici că fac eu aici? se prosteşte Ilie. Nu îmi amintesc să fi venit de bunăvoie.

Sarcasmul lui Ilie îl face pe Cristea să zâmbească şi să-i răspundă în acelaşi fel:

- Nu ştiu!

Apoi către asistenta însoţitoare:

- Ai idee ce caută la terapie intensivă?

Ironia celor doi o face şi pe asistentă părtaşă:

- Cred că cei de la salvare sunt de vină. Domnule doctor, bolnavul are vizitatori. Le putem permite o scurtă vizită?

- Cum să nu! În câteva zile îl vor putea lua cu totul. La revedere, omule!

Doctorul iese urmat de asistentă şi în salon intră Maricica, nevasta lui Ilie şi Cristina, femeia cu gemenii pierduţi în piaţă, cea care a sunat la 112 pentru Ilie.

- Eşti treaz de mult? întreabă nevasta.

În loc de răspuns, Ilie le cere socoteală:

- Voi m-aţi adus aici?

- Hodorogule, eşti gata să dai colţul şi tot cu gura mare! îl amendează Maricica.

- Nevastă dragă, am murit o dată şi ştiu cum e...

- Cum e, nea Ilie? se arată curioasă Cristina, fiind sigură că nu va primi un răspuns mulţumitor.

- E bine, zice Ilie, e bine că nu mai ştii nimic. Şi, mai ales, nu doare, lucru foarte important, având în vedere că toată viaţa-i o durere.

- Bărbate, cred că ai nevoie şi de un psiholog după operaţia asta, deşi mă îndoiesc să te poată lecui.

- Dar doctorul, ce zice doctorul, mă mai munceşte mult pe-aici?

- Nu prea mult. Zice că celelalte măruntaie sunt bine, dar tot va trebui să renunţi la unele obiceiuri.

- Îmi închipui, numai că nu cred să fiu în stare.

Maricica îl încurajează:

- Ba ai să fii! Mie nu-mi trebuie piatră de moară la casă, că nici eu nu sunt de fier.

*

Acolo, undeva, Umbra Albă:

- Mda! Nesemnificativ. E prea devreme să îmi dau cu părerea. La treabă însoţitorule! ordonă ea şi un frumos motan alb dispare din câmpul  vizual.

*

Câţiva paşi mai încolo, într-un alt salon, colegii o vizitează pe Marta. Cele două fete se aşează de o parte şi de alta pe pat, în timp ce băieţii rămân în picioare.

- Eşti bine, Marta? începe una dintre fete.

- Încă sunt bine, mulţumesc lui Dumnezeu!

- În cazul tău, Dumnezeu e doctorul Cristea, spune unul dintre băieţi.

- Nu-l judecaţi, se roagă Marta, face şi el ce poate!

- Ba nu! Tu nu ştii, dar a avut ocazia să-ţi facă transplantul şi a făcut altă alegere. Va trebui să dea socoteală, nu merge chiar aşa!

- Eu ştiu că pentru mine a făcut totul şi va face în continuare, iar dacă a renunţat la mine în favoarea altcuiva, înseamnă că are şi motive şi soluţii. Nu aveţi de ce să-i contestaţi autoritatea. Eu am convingerea că a făcut ce trebuie.

- Ca toţi bolnavii, ierţi pe toaată lumea.

- Nu-i chiatr aşa! Voi nu-mi cunoaşteţi istoricul bolii. Dacă v-aş spune că alt medic nu mi-a dat speranţe mai mult de 30 de ani? Şi nu numai asta, când am vrut să mă înscriu la liceu, directorul m-a respins după ce mi-a citit fişa medicală, i-a spus mamei că a mai murit în şcoală un elev bolnav de inimă şi nu vrea să mai aibă necazuri. Cu chiu cu vai am reuşit să mă însriu la un liceu de la ţară, la mătuşa mea. De atunci mi-a intrat în cap să mă fac doctor cardiolog, să pot ajuta mai ales copiii.

- Copiii? Numai copiii? Ce tot spui acolo?

- Chiar vreţi să ştiţi?

- Suntem colegi şi orice despre fiecare contează. În plus, ne îmbogăţim profesional.

Marta se foieşte nehotărâtă.

- Aveam doar 13 ani. Nu-mi place să-mi amintesc, dar pentru ştiinţa voastră, pentru o bună înţelegere a lucrurilor, am să trec peste reţineri.

- Noi ştim doar că afecţiunea ta nu-i ereditară, ca urmare, trebuie că s-a întâmplat ceva, dar asta nu înseamnă că doctorul...

- Poate fi şi aşa cum spui, o întrerupe Marta pentru a evita o nouă răutate la adresa lui Cristea. Dacă aveţi timp, că eu am destul, deocamdată şi m-am săturat de singurătate, prezenţa voastră nu poate decât să-mi facă bine...

- Şi dacă n-avem, ne facem! declară băieţii aducând de pe hol trei scaune. 

Marta se ridică în capul oaselor, îşi coboară ochii spre mâinile ce-i tremură uşor şi se frământă necontrolat, apoi începe să-şi amintească.

*

- Mda! Şi eu vreau să ştiu! îşi exprimă curiozitatea Umbra Albă în timp ce face o nouă tastare: „Marta  la 13 ani – Enter”.

          Ecranul se colorează.

*

          Un gard mare de beton desparte portul de cartierul vechi. În apropiere, prin triajul de cale ferată intră şi ies din port trenuri care ţin drumul spre lunca Dunării închis mai tot timpul cu o barieră, făcându-i pe trecători să se aplece sau să treacă de-a dreptul peste şine.

Duminica e pe sfârşite.    

Câţiva copii de-ai locului, obişnuiţi cu manevrele ce nu se sfârşesc nici zi nici noapte, se joacă pe terasament.

          Din vale, dinspre plaja Dunării, se apropie o motocicletă cu o fată şi un băiat. Bariera începe să se închidă. Crezând că poate fi depăşită, tânărul forţează şi se apleacă. Fata...

          - S-a lovit de ea. Nu mai spune că mă strânge-n spate! se plânge una din colegele Martei.

- Acuma, ce să mai... spune tot! o îndeamnă băieţii.

- Păi, cam asta-i tot. Fata avea rude prin zonă şi tot uitându-se după ele, a pierdut din vedere bariera, care, aproape că i-a retezat capul.

Fetele se ridică de pe patul bolnavei scuipându-şi în sân:

- Marta, ne îmbolnăveşti!

Băieţii, mai nesimţiţi, nu le iau în seamă şi insistă:

- Şi tu unde eşti în povestea asta?

- Eram acolo cu ceilalţi copii, număram traversele sau ne chinuiam să mergem în echilibru pe şine. Eu eram singura cu faţa spre barieră, am ţipat şi am leşinat. Mai târziu mi-au povestit ceilalţi că la ţipătul meu s-au întors şi au văzut cum motocicleta a continuat să meargă vreo câţiva metri cu fata având capul dat pe spate ca o glugă.

- Îţi baţi joc de noi! se revoltă fetele. Tu ne povesteşti un film de groază!

- Treaba voastră, eu v-am avertizat. M-am chinuit mult să-mi alung din minte întâmplarea. Acum, după ce v-am spus-o şi vouă, parcă nu mă mai sperie aşa de tare.

În salon intră doctorul Cristea şi asistenta lui de suflet.

- Ţi-am auzit povestea, Marta! Sunt şi eu copleşit. Pot să accept că de atunci ţi se trag afecţiunile cordului. Poate vor înţelege şi colegii tăi. Pentru tine am o variantă mai bună, dacă aveţi răbdare. Vedeţi voi, eu, ca medic, umblând atât de des prin măruntaiele oamenilor, mi-am dat seama cât de fragili suntem şi m-a cuprins o nelinişte cumplită. Este unul din motivele pentru care nu am vrut să te operez, Marta. O intervenţie de reparare a valvelor inimii şi un stent pe aortă are mai multe şanse decât transplantul unei inimi deja obosite.

Unul dintre studenţi observă:

- Cu alte cuvinte, Ilie e condamnat în continuare?

- Măi copii, încep să mă supăr! E clar că vor trece mulţi ani până să vă lămuriţi cum e cu medicina asta, ce poate şi ce nu poate ea să facă. Ilie e bine mersi şi ar putea să trăiască mai mult decât dacă inima lui ar fi fost sănătoasă.

Studenţii tac.

-  Cred că v-am spus destule şi dacă v-am ofensat cumva, a fost fără intenţie. Acum vă las! încheie doctorul şi iese către celelalte saloane.

Asistenta întârzie puţin pentru a verifica aparatura, iar la plecare le spune celor prezenţi:

- Voi ştiţi că şi doctorul Cristea este bolnav de inimă şi noi nici măcar nu ştim cât de grav? Ştim doar că şi lui i se trage din copilărie.

Studenţii cască ochii în urma ei fără să apuce a mai întreba ceva.

*

Umbra Albă:

- Mda! I-a cam încurcat pe flăcăi. Ia să vedem ce mai găsim în arhivă!

*

Puiu, un puşti de 5 ani, mângâie în braţe un pisoi alb şi priveşte prin ochiul spart al unei ferestre zăbrelite către grajdurile de peste drum. Trei cai se hrănesc dintr-o grămadă de fân împrăştiată pe jos în timp ce trei bărbaţi se pregătesc să le pună hamurile.

O femeie slăbuţă, uscată de griji, se apropie de gard şi strigă spre cei din curte.

- Nea Vasile, ştiu că şi matale mergi la lucru, aşa că te rog să-i spui lu’ Tanti...

- Uite-o colo! Du-te şi-i spune tu, că noi am cam întârziat şi iar ne freacă şefu’!

- Da’, mai are ce vă da de lucru, că pădurea nu-i fără sfârşit?

- Mai sunt câteva râpe, sus de tot, unde tractorul nu poate intra, de-aia ne grăbim. Abia dacă ajungem până-n seară şi-avem de stat acolo toată săptămâna.

- Greu şi la matale, nea Vasile, greu! Atunci... te las! mai zice ea îndreptându-se către grădina în care o femeie mai în vărstă stă ghem deasupra unor straturi cu ceapă şi pătrunjei.

- Ce-i Lucico, iar ţi-a venit rândul? întreabă Tanti, îndreptându-şi spinarea.

- Rândul îmi vine în fiecare zi, numai că acuma trebuie să fac şi tura unei colege care s-a îmbolnăvit. De-aia te rog pe matale să mai arunci un ochi către băiatul meu, că a rămas singur închis în casă.

- Da, mâncare are?

- I-am lăsat acolo câte ceva.

Tanti începe a o căina:

- Of, măi Lucico, of! Cât o să te mai chinui aşa? Nu vrei să-ţi caut pe cineva?

- Nu Tanti! Trebuie să vină al meu.

- Când? De patru ani îl aştepţi.

- La iarnă sunt cinci, Tanti, adică jumătate din pedeapsă. Trebuie să-i dea drumul.

- Să dea Domnul, fată, că ţi-o fi şi ţie! Ai ajuns cât o scândură, mă şi mir că te mai ţii pe picioare!

- O să fie şi bine, Tanti!

- Cum zici tu! Mergi unde ai treabă!

Tânăra femeie se îatoarce la puştiul din fereastră şi-l pupă prin ochiul spart.

- Să fii cuminte, Puiu! Da?

- Da, mama! Când am să mă fac mare, mă duc eu la lucru şi stai tu acasă!

- Bine, mamă! oftează femeia îndepărtându-se.

*

Umbra Albă mormăie ca de obicei:

- Mda! Nu-mi place! Mă deprimă poveştile astea. Grea sarcină mi-ai dat Doamne. Treaba mea era alta.

Apoi răstit către însoţitori:

- Mi-aţi umplut arhiva numai cu jale! Vreau altceva!

Aceştia dispar în decor.

*

Decembrie. Zăpadă din belşug.

Fereastra cu zăbrele este reparată.

Puiu, singur, priveşte prin ea ca în fiecare zi.

Pe drum se plimbă, când în sus când în jos, un bărbat îmbrăcat sumar şi în capul gol cu tot frigul de afară. Aruncă mereu priviri spre puştiul cu nasul turtit în fereastră. Ar vrea şi nu ar vrea să se apropie de el. O teamă lăuntrică îl reţine.

Puiu îl urmăreşte curios. Parcă îl cunoaşte de undeva şi parcă seamănă cu el, dar el nu ştie decât oamenii din vecini.

După ce făce cărare în zăpadă prin dreptul casei, bărbatul dispare.

Puiu e nemulţumit şi singur.

Se face seară şi el e tot în geam.

Nici mama nu vine.

Ieşită după un braţ de lemne, Tanti de peste drum îl zăreşte, ia câteva lemne şi vine spre el. Îi face semn să descuie. Băiatul dă din cap şi deschide uşa, fericit să afle pe cineva alături.

- Hai să facem foc, flăcăule! Se pare că mama întârzie.

Micuţa cameră se încălzeşte repede. Tanti îşi plimbă ochii prn jur.

- Ţi-e foame? Ai mâncat? Ce-ai mâncat?

- Pâine cu salam, dar n-am putut mânca tot.

- Bine. Mai stăm puţin aici şi dacă nu vine mama, mergi cu mine.

Şi mama nu vine.

- Băiete, hai! Ai să dormi la noi.

Obişnuit să-şi poarte singur de grijă, Puiu se îmbracă şi se opreşte în dreptul uşii.

- Gata, Tanti!

Noaptea trece. Tanti începe să-şi pună întrebări, dar pe cine să întrebe? Până în oraş este o jumătate de oră de mers şi ea e singură cu băiatul, bărbaţii vin abia pe sâmbătă. Nu poate face nimic, trebuie doar să aştepte.

Pe la prânz, bărbatul ce făcuse ieri cărare prin faţa puştiului din fereastră îşi face iar apariţia. De data asta merge direct la uşa casei şi bate hotărât în ea. Cum nu simte nici o mişcare, îşi aruncă ochii prin fereastră, se întoarce cu faţa spre drum, chibzuieşte o clipă şi porneşte direct spre Tanti ieşită în curte imediat ce l-a zărit.

- Nu e nimeni acolo, îi explică Tanti în timp ce-l cântăreşte cu ochii ei de femeie trecută prin viaţă. Are în faţă un tânăr până în 30 de ani, înalt şi bine proporţionat. Ar putea fi soţul Lucicăi, tatăl puştiului cu care chiar că seamănă, dar nu poate fi sigură. Nu-l cunoaşte şi nici nu are cum. Lucica locuieşte aici doar de doi ani, iar bărbatul din faţa ei, dacă e cine bănuieşte ea, are deja cinci ani de puşcărie.  

- Am băgat de seamă, îi întrerupe noul venit analiza. Ieri era un copil acolo şi ar trebui să fie şi azi.

- Nu ar trebui să-mi spui mai întâi cine eşti şi-apoi să pui întrebări?

- Ba da. Îmi cer iertare! Sunt soţul Luciei şi tatăl băiatului. Nu cred că mai e nevoie să spun de unde vin. Uitaţi buletinul.

Tanti examinează documentul:

- Cristea. Da, îţi cunosc povestea. Spunea ea că e timpul să te întorci. Din păcate, acum nu-i acasă, de ieri nu s-a întors de la serviciu.

- Ştiu. Am întrebat o mulţime de oameni până să aflu unde munceşte. Azi dimineaţă am fost la brutărie şi...

Bărbatul se opreşte.

- Şi? se îngrijorează Tanti.

- E la spital. A făcut o criză de inimă.

Tanti îl priveşte cu reproş:

- Din cauza ta?

- Nu. Încă nu ştia de mine. Doctorii spun că de epuizare.

- Nu-i de mirare, săraca!

- Am fost pe la ea. Mi-a spus doar să am grijă de Puiu.

*

Mama nu s-a mai întors acasă şi Puiu nu înţelege de ce. Ştie doar că bărbatul care i-a luat locul e tatăl lui. Acum merge la şcoală în clasa întâi. Locuiesc amândoi într-o cameră mare, mult prea mare şi plină de şoareci, moştenire a fostei cantine dezafectate din care face parte locuinţa lor şi a vecinilor din celelalte spaţii, tot nişte amărâţi veniţi de pe cine ştie unde în căutarea unui loc de muncă pe care l-au găsit tocmai aici. Toţi vor petrece ani buni împreună până când lucrurile se vor schimba.  

*

O singură masă din sala de lectură a căminului studenţesc este ocupată. Neonul din tavan face să strălucească mulţimea de cărţi împrăştiate pe ea.

La altă masă, lângă priza din perete, Cristea junior păzeşte un ibric.

În uşa sălii apare colegul de cameră:

- Omule, e două noaptea! Îţi ajunge, te strici de cap!

- Lasă-mă-n pace!

- Măcar deschide o fereastră, e un fum de nu poţi respira.

Puiu îşi priveşte scrumiera pierdută între cărţi şi caiete, dă pe dinafară.

Zice:

- Da. Sunt ultimele ţigări. Gata şi cu ele.

- Cu ele şi cu mai ce? întreabă intrusul.

- Cu toate excesele.

- Nu eşti normal la cap! Hai la culcare!

- Nu! Mai am ceva de lămurit.

- Cum vrei tu! se resemnează colegul părăsind încăperea.

Dimineaţa, acelaşi coleg deschide uşa sălii de lectură. Pare goală. Intră. Pe o masă din spatele uşii, Cristea doarme cu mâinile sub cap.

*

Umbra Albă:

- Mda!

*

(VA CONTINUA)