Adevărul din vin

          Adevărul din vin

         

          - Auzi, măi Nelule, am o treabă cu tine.

          - Zi-i, tată!

          - Am cunoscut mai zilele trecute nişte oameni în oraş. Mi s-au părut de treabă şi cum ştiu că voi nu aveţi mulţi prieteni în oraş, în afară de cei de la muncă, m-am gândit că ar fi bine să vă cunoaşteţi. Ştii cum e, prieteni mulţi, griji împărţite, deci mai mici…

          - Şi duşmani mai mulţi.   

          - Şi asta-i drept.

          - Am înţeles, tată. Vrei să mergem azi?

          - Păi, dacă n-ai alte treburi…

          - N-am, abia de poimâine încolo. 

          - Atunci, hai să umplem coşul ăsta cu ce găsim prin grădină.

      Îşi lasă nevestele să păzească cratiţele şi-n jumătate de oră opresc în poarta Cristinei, care, văzându-i pe geam, îşi trimite gemenii în întâmpinare, apoi îşi anunţă soţul care cloceşte în faţa televizorului:

          - Avem musafiri, Marine. Nea Ilie e îndată la uşă şi nu e singur.

          - Şi eu ce trebuie să fac?

          - Ce face o gazdă. Te-ai prostit de tot?

          - Aproape.

          Copiii năvălesc pe uşă:

          - A venit moş Ilie şi ne-a adus un coş cu de toate.

          Marin parchează proviziile în bucătărie. În urma lui, musafirii.

          Ilie:

     - Ia vedeţi voi ce-aveţi acolo! îi invită el pe băieţei în bucătărie, să facă prospecţiuni. Bună, Cristina! El e Ion, zis Nelu, zis Neluţu, fiul meu. M-a adus până aici şi mi-am zis că nu se face să-l las în maşină. E băiat de treabă, să ştiţi!

- Hei, tată, ce faci? se răzvrăteşte Nelu, aşezând la piciorul mesei damigeana plină cu vinul moşului.

          - Luaţi loc, îi invită Cristina, făcându-se că nu bagă în seamă spusele celor doi.

          Marin revine după câteva minute:

         - Nea Ilie, numai de-asta am în casă, ştii mata, de mere. Eu, când am nevoie de altceva, mă duc la crâşmă.

          - Las’ că-i bine aşa. Ne încălzim cu ea şi-apoi ne răcorim cu vinul de sub masă.            - Şi eu ce fac? Sunt cu maşina, se lamentează Nelu.

          - O tragi în curte şi ne cazăm la tine, la minunatul tău apartament de bloc.

          - Da’, pe oamenii ăştia i-ai întrebat?

          - Îi întreb acuma: Nu-i aşa că sunteţi de acord, Marine?

          - Absolut! aprobă acesta zâmbind.

          - Tată, nu suntem la tine acasă şi nici la şcoală, ca să stea toată lumea drepţi.

          - Las’ că ştiu eu mai bine unde sunt. Bagă merele alea, Marine!

        Ca un elev ascultător, gazda umple paharele şi le plantează în faţa musafirilor, zicând:

          - Să fim sănătoşi!

          - Da, aprobă Ilie, toată lumea să trăiască, numa’ noi să nu murim!

          Toţi trei îşi golesc paharele cu gesture personalizate şi strâmbături artistice.

          - Şi măseaua ce-ţi mai face? întreabă Ilie.

          - Bine. S-a desumflat şi continuă să se tocească.

        - Vezi că Nina e “dentistă”, pune-te bine pe lângă ea şi te rapară de nu te mai recunoşti în oglindă.

          - Cine-i Nina? întreabă Marin. 

          Ocupat cu al doilea pahar, Ilie întârzie cu răspunsul.

       - Nevastă-mea, îl lămureşte Nelu pentru a mai tăia din avântul tatălui pus pe discursuri.

          - Ăăă…

          Ilie lasă paharul jos:

          - Nici un ăăă! Te duci şi spui că te-am trimis eu. Lumea de azi e rea şi perversă, rar găseşti oameni de treabă. Toţi au câte o hibă, se vaită, se scuză, se lamentează, se învinovăţesc, se  laudă ori… mai da-ţi-mi voi nişte cuvinte, că eu le-am terminat.

          Cei doi nu ştiu ce să spună, îşi golesc paharele şi tac. Tot Ilie ia cuvântul:

        - Lumea asta e bolnavă. Băieţi, să trecem la damigeană, trupul meu are la bază vinul, ţuica îl corodează.

          Marin schimbă recuzita, Nelu bagă combustibil, iar Ilie conduce:

       - Nu ştiu cum vedeţi voi lumea, da’ eu n-o văd bine. Mi s-a făcut lehamite. Nimeni nu spune adevărul. Ce să aleg din toate minciunile astea? M-aş revolta, dar împotriva cui, dacă nu ştiu unde-i buba?

          - Asta-i treaba, nea Ilie, concluzionează Marin.

          - Ba nu. E aşa pentru că noi o lăsăm să fie aşa.

          - Păi, chiar mata ai spus că n-avem ce face.

          - Omule, n-ai înţeles, eu nu pot! Sunt aproape dus şi nu am nici curaj.

          Marin se revoltă: 

       - Am înţeles exact. E mai uşor să pasezi responsabilitatea pe altcineva, să-i impingi pe alţii la înaintare, dar asta însemnă că eşti laş.

       - Aşa-i! Vezi, Nelule? Te-am adus la un băiat deştept. L-am mirosit eu de la început. Are dreptate. Nici eu nu sunt mai breaz. Numai că atunci când nu te ţin puterile să faci o treabă, ori o pasezi ori renunţi. Complicat.

          Nelu încearcă o diversiune:

          - Şi Cartea Sfântă?

         - Care, că sunt mai multe. Cine-mi spune mie care e cea adevărată? De ce trebuie să ascult de una şi de celelalte nu? De-aia m-am ascuns în văgăuna mea. Mă sperie lumea. Nu are nici un fel de logică, de orânduială. Ne amăgim cu una, cu alta. Realitatea e că nu ştim nimic. Bâjbâim prin întuneric, având iluzia că progresăm. Aiurea.

          - Te-ai îmbătat tată!

          - Da? Aşa o fi. Uite, şi motanul ăsta, apărut din neant, nici el nu ne mai suportă şi umblă de colo-colo bezmetic, crezând că va găsi până la urmă pe cineva care să nu-l alunge de câte ori dă ochii cu el. Nici măcar nu ştiu dacă e acelaşi motan care se ţine după mine ca un scai. Am să-i pun zgardă sau un inel în coadă, ca să-l pot recunoaşte. Tot aşa ar trebui marcaţi şi hoţii, că nu se mai poate. Şi-acuma o să ne cărăm pe la case. Marine, mâine vin să-ţi iau copiii, Vezi cum aranjezi cu Cristina. E timpul să mai răsuflaţi şi voi.